Trebuie să recunosc că, în primele douăzeci-treizeci de minute, am fost foarte dezamăgit. Părea o simplă poveste de dragoste ieftină şi cam dezghiocată din încheieturi, neglijentă şi cu promisiuni de a deveni trenantă, pe care n-o salva decât acel prolog din prezent, cu izbucnirea conflictuală atât de intensă între bătrânii Fermina şi Florentino - şi încă, la un nivel ieftin, strict prin stârnirea curiozităţii: "Ce mârşăvie o fi făcut, de-l dă aşa afară din casă...?" Mă aşteptam să asist la o vulgarizare stângace a prozei lui Marquez, prin hipersimplificare, reducere la schematism epic şi totală lipsă de afinitate pentru inefabilul autorului.
Şi rămân la părerea că prima parte a filmului e teribil de neinspirată. Jaloanele care marchează începutul poveştii de dragoste sunt simpliste şi neatent plasate, personajele se conturează ca fiind superficiale şi previzibile (doi îndrăgostiţi ca oricare alţii, fără nici un conflict interior, plus un la fel de clişeatic tată al fetei ostil), iar aglomeraţia de repere narative în detrimentul celor de profunzime (psihologie, afectivitate, integrare a personajelor în contextul uman - social, geografic, istoric, etc.) duce la ratarea şansei de a cuceri spectatorul. În mod paradoxal, chiar apariţia dintâi lui Javier Bardem dă o lovitură sub centură filmului: diferenţa fizionomică dintre Unax Ugalde şi Bardem e greu acceptabilă, în reperele unei diferenţe de vârstă atât de mici (între 20- şi 20+), şi se suprapune peste păstrarea virtualmente neschimbată a fizionomiei Ferminei (Giovanna Mezzogiorno la toate vârstele), venind şi în urma efortului de a accepta un Lorenzo Daza (tatăl Ferminei) neverosimil de tânăr (soarta fiind generoasă cu John Leguizamo, care la cei patruzeci şi trei de ani ai săi arată totuşi doar de vreo treizeci şi ceva - inclusiv prin prospeţimea telurică a cheii interpretative). Astfel că, în acel moment, ajungi să-ţi spui ceva de genul: "Uf, uite-l şi pe Bardem, poate de-acum încolo..."
Şi, slavă Domnului: de-acum încolo, într-adevăr.
De-acum încolo, filmul începe să te fure. Încet şi pe nesimţite. Principalele repere pe care se clădeşte această seducţie subtilă constă în atitudinile tandru-detaşate, deloc sentenţioase, faţă de majoritatea personajelor, în frunte cu cei doi eroi, desigur. Deşi nu-şi iubeşte soţul, pe doctorul Juvenal Urbino (Benjamin Bratt), Fermina învaţă să-l accepte şi să-l respecte. Deşi searbăd la pat, Juvenal rămâne un tată de familie bun, şi un stâlp de seamă al comunităţii, în primul rând prin lupta contra holerei - din păcate, ilustrată mai mult prin absenţă în film: se vorbeşte despre boală, se văd căruţe cu cadavre şi vapoare contaminate, dar viaţa personajelor principale pare să se desfăşoare tot timpul sub un clopot de sticlă protector; o singură dată, Fermina e suspectă (prilej de a face cunoştinţă cu viitorul ei soţ, medicul) şi atât. Până şi momentul descoperirii infidelităţii lui e tratat cu obiectivitate - şi, aşa cum se întâmplă de-atâtea ori în viaţă, convivii reuşesc până la urmă să treacă şi peste asta.
O evoluţie similară, ba încă şi mai interesantă, parcurge Florentino. Deşi, în sufletul lui, îi păstrează Ferminei o fidelitate de nestrămutat, protagonistul nostru devine un cuceritor insaţiabil, iniţial dintr-o încercare de a-şi vindeca inima frântă, pentru ca treptat să devină dependent de aventurile mai uşoare sau mai implicate. Paradoxalul său parcurs este marcat cu ironie şi umor, în special prin cele câteva intervenţii ale lui Don Leo (un Hector Elizondo mereu proaspăt şi sclipitor), cu momente când hazul degenerează în tragedie - relaţia cu Olimpia Zuleta (Ana Claudia Talancón) - ca şi cu dramaticul sub-plot al nebuniei lui Tránsito (Fernanda Montenegro, într-o compoziţie de neuitat).
Structural, liniaritatea scenariului era inevitabilă, prin faptul că Ronald Harwood, urmărind o sursă literară mai mult livrescă decât cinematografică, a fost obligat să-i rămână fidel în planul acţiunii (trei ani l-a curtat pe Márquez ca să-i obţină acordul), dar şi s-o perie de toată bogăţia pasajelor care, în formatul scris, îi confereau substanţă. Din fericire, deşi lipsită de angrenaje şi articulaţii dramaturgice energizante şi dinamice, fluida poveste urcă statornic, în primul rând datorită regiei lui Mike Nevell, care-n cariera sa de peste patruzeci de ani (petrecuţi cu precădere în televiziune), a creat nu numai orori precum The Awakening (1980), ci şi filme mai răsărite, ca Four Weddings and a Funeral (1994) sau Donnie Brasco (1997) - plus experienţa eminamente comercială Harry Potter and the Goblet of Fire (2005). Se vede limpede că Newell a învăţat în timp să lucreze cu actorii, ştiind să construiască tensiuni subtile şi relaţii convingătoare între personaje, atât la nivel de secvenţă, cât şi pe arcuri temporale ample (ca jumătatea de secol a desfăşurării întregii poveşti). În plus, se relevă şi ca un bun stilist, atât prin capacitatea de a îmbogăţi discret, prin înfrumuseţare, umanizare sau tratare hazlie, secvenţele erotice (remarcabile momentele finale, în care reuşeşte să ne facă părtaşi ai intimităţii unor amanţi trecuţi de şaptezeci de ani, fără a cădea în naturalist, repulsiv sau grotesc), cât şi la nivelul de ansamblu al construirii frescei fluviale ce pulsează în jurul oraşului Cartageña (nenominalizat, dar obligatoriu recognoscibil pentru toţi cei familiarizaţi măcar cu proza lui Gabriel Garcia Márquez, dacă nu chiar cu universul Americii Latine dintre 1870 şi 1920) - inclusiv cu ajutorul imaginii de o rară expresivitate a lui Affonso Beato, îmbinând poezia amplă a marilor peisaje cu temperaturile toride ale coordonatelor geografice şi temperamentale. Un strat exterior armonios, de completare, adaugă şi Shakira, prezentă din greu pe banda sonoră.
În mod deloc surprinzător, regalul din film îi aparţine lui Bardem, aflat aici la antipodul deja super-notoriului Chigurh. Trecând peste licenţa de vârstă cam forţată din primele sale secvenţe, talentatul vlăstar al celebrei familii de comicos spanioli construieşte o compoziţie sensibilă şi profundă, întregind pe tot parcursul filmului profilul unui personaj pe cât de vulnerabil, pe atât de puternic - şi din ce în ce mai interesant pe măsură ce înaintează în vârstă. Deşi, în acest sens, şi machiajul lui Chris Burgoyne oferă o demonstraţie de virtuozitate (mai puţin în cazul Giovannei Mezzogiorno, din păcate, care "îmbătrâneşte" convenţional şi cochet), pe primul loc rămân disponibilitatea actoricească şi empatia lui Bardem cu vârstele tot mai avansate ale personajului. Merită să vedem filmul fie şi numai pentru această bijuterie - dar, din fericire, nu numai pentru atât.
6-7 martie, 2008,
Bucureşti, România