Dacă aţi citit romanul lui Gabriel Garcia Marquez Dragostea în vremea holerei, aveţi în motiv în plus să nu vă duceţi să vedeţi filmul cu acelaşi titlu regizat de britanicul Mike Newell.
Newell (sau scenaristul său, Ronald Harwood) au avut, mai întîi, ideea proastă de a pune actorii (majoritatea, ne-anglofoni) să vorbească engleza cu accent spaniol. Adică ceea ce, în alte filme (plasate în America Latină), era simplu "accident" episodic - un latino vorbind aşa, mai "pitoresc", pentru a te prinde că e de-al locului (în caz că culoarea pielii nu te ajuta) - devine, aici, regulă; asta dă o engleză masacrată sîrguincios timp de două ore şi 19 minuţele, în care te gîndeşti pe bună dreptate cum ar fi sunat La vie en rose (filmul despre Edith Piaf) vorbit într-o engleză cu accent franţuzesc: probabil, cam ca Ratatouille...
A doua idee proastă este de a o fi distribuit pe Giovanna Mezzogiorno (o italiancă frumoasă, dar mediocră ca actriţă) pentru a o interpreta pe Fermina - femeia căsătorită fără dragoste cu un doctor (Benjamin Bratt) şi punînd la naftalină amorul ei pentru Florentino, băiatul de la telegraf (jucat mai întîi de Unax Ugalde, apoi - trei sferturi din film - de Javier Bardem). Mezzogiorno face, săraca, totul ca la carte - iubeşte, suferă, se plictiseşte, apoi îşi revine din plictiseală şi mai iubeşte o dată... -, dar este o "performanţă" adormitoare, în care părul ei care încărunţeşte este mai expresiv decît jocul ei.
Culmea e că nici Bardem (care e genial în No Country for Old Men) nu face mare lucru în filmul ăsta! OK, are cîteva scene de sex torid & nud (inclusiv la bătrîneţe), dar, cînd îl vezi, te gîndeşti doar să nu-i cadă ridurile lipite pe faţă atunci cînd sărută focos. (Singurii care se "scot" din filmul ăsta sînt John Leguizamo şi Fernanda Montenegro, în rolurile părinţilor celor doi.)
Dar problema cea mai mare a acestui film, care seamănă cu un lung pliant turistic despre cultura latino (am uitat să spun că Shakira dă din şolduri, gutural, pe coloana sonoră...), este kitschul. Este un kitsch care năpădeşte de peste tot, ca o floare carnivoră; un kitsch "pios" - pentru că oamenii ăştia (care au făcut filmul) chiar şi-au bătut capul gîndindu-se că îi aduc un omagiu laureatului Nobel pentru literatură ecranizîndu-i o carte. O telenovelă ar fi fost la fel de bună.