Dacă te uiţi pe lista filmelor de la Oscarurile 2008, poţi vedea, dincolo de o comedie aşa-zis independentă şi total ineptă (Juno) şi o melodramă epic-megalomană şi 100% ratată deşi venea dintr-unul din cele mai bune romane ale ultimelor decenii (Atonement), trei filme cât se poate de sumbre şi lipsite de iluzii în privinţa viitorului sau speranţelor umanităţii. Poate o fi ceva legat de zeitgeist, dar ideea tot apare în filmele oamenilor cu minte şi talent din ultimul timp. Cum despre marele perdant al aceloraşi Oscaruri, There Will Be Blood, vom vorbi la vremea intrării lui pe ecranele româneşti, să ne ocupăm acum de revenirea fraţilor Coen, aici pentru a treia oară (după Ladykillers şi hilarul episod Tuileries din Paris, je t'aime) creditaţi în tandem şi ca regizori. No Country for Old Men vine la 3 ani după ratatul şi inutilul remake al comediei Ealing The Ladykillers şi, adaptând un roman 100% negru al unuia dintre puţinii clasici în viaţă ai literaturii americane, Cormac McCarthy (în al cărui All the Pretty Horses s-a împiedicat nu de mult Billy Bob Thornton), se înscrie în galeria neo-noir atât de specifică celor doi fraţi din Minneapolis, Minnesota.
Spre deosebire de mai tot restul filmografiei lor, exceptând poate extraordinarul Fargo, câştigătorul Oscarului de anul acesta (ca şi al premiilor pentru regie şi scenariu adaptat) şi, după mulţi, marele perdant al Cannes-ului 2007, aici jucăuşii Joel şi Ethan au lăsat deoparte trucurile şi cinefilia care le infuzau de obicei poveştile în favoarea unei simplităţi/esenţializări demne de romanul de origine. Nu se vorbeşte mult în No Country for Old Men şi, în general, puţinele lucruri spuse nu înseamnă mare lucru. Lumea de frontieră a vestului texan, în care se intersectează, fatal şi tragic, un şerif bătrân şi obosit (Tommy Lee Jones), un nimeni care crede că a dat norocul peste el când, vânând în deşert, găseşte la locul unui masacru o geantă plină cu bani (Josh Brolin) şi un ucigaş plătit cu ochii adormiţi, o frizură caraghioasă şi o persistenţă şi rezistenţă neomeneşti (Javier Bardem, Oscar pentru rol secundar), precum şi diverse, inevitabile victime colaterale e una a tăcerilor lungi, a privirilor dure, a armelor care ţin loc de discursuri. Mai e şi pustiul înăbuşitor, fetid, pe care imaginea în tonuri adesea gălbui/prăfoase a extraordinarului Roger Deakins, operatorul obişnuit al Coen-ilor, te face practic să îl simţi în nări şi plămâni. La fel ca răceala inumană a monstrului de neoprit, venit parcă din iad, încarnat de Bardem, hitman opac şi cu atât mai înspăimântător prin faptul că se sustrage oricărei explicaţii sau logici.
Că o astfel de poveste nu se poate termina decât în sânge, e evident. Şi fraţii altminteri glumeţi articulează cu o răceală clinică mecanica dezastrului spre care se îndreaptă Llewelyn Moss (Brolin), individul ordinar, nici tâmpit, nici prea deştept, nici foarte laş, nici prea curajos, care hotărăşte să încerce să o şteargă cu valiza cu bani. Iar dacă îi vezi mizera şi ştearsa casă, placida viaţă de familie, cu o nevastă (Kelly Macdonald) boscorodind non-stop în timp ce amândoi pierd timpul în faţa televizorului, n-ai cum să nu îl înţelegi. Deşi morala destul de transparentă a poveştii din acest neo-western morbid şi lent, ceva cu tentaţia banului şi dezumanizare, îţi răsare destul de rapid în minte.
Dar nu despre surprize e vorba în No Country for Old Men. Şi nici despre subtilitate. Ci, vibrant, senzorial şi ineluctabil, despre violenţă, lăcomie, speranţe deşarte, pierderea sufletului mai ales. Un film negru-tăciune, cum ar veni, cu un final abrupt, eliptic şi şocant la care mulţi vor ridica nedumeriţi din umeri, poate; dar care, retrospectiv, este singurul posibil pentru o astfel de istorie.