Regret tare mult că veţi vedea filmul ăsta. Adică regret că-l veţi vedea abia acum... Scriu aceste rânduri la final de decembrie - până ce va apărea revista (Esquire - nn.) pe tarabe, respectiv filmul în cinema se vor fi întâmplat premiile sindicatelor, premiile criticilor, Globurile şi Oscarurile, toată lumea va fi vuit (lumea bună, se înţelege), performanţa lui Javier Bardem se va fi transformat într-unul dintre reperele anului, dacă nu ale deceniului, fraţii Coen vor fi fost acoperiţi de laude, lauri, lacrimi, în fine, cunoaşteţi refrenul.
Cu şapte luni în urmă, sub soarele aprig al croazetei, nu ştiam decât că (odată, demult) cineaştii mei favoriţi s-au întors în forţă, cu o adaptare după Cormac McCarthy realizată cu un ochi la Peckinpah şi cu celălalt la debutul propriu, adică Blood Simple, un western aşadar modern şi clasic deopotrivă, o elegie neagră şi o cronică a unui sfârşit anunţat, bref un film cu care sperau (şi eu deodată cu ei) să mai şteargă impresia de lâncezeală lăsată de anterioarele opusuri, relativ mediocre. Nimic din ce ştiam însă nu m-a pregătit suficient - pe un story relativ bătătorit (un mănunchi de destine încrucişate la graniţă, un asasin/terminator filosof, coborât parcă din The Night of the Hunter, o geantă plină de bani, drumuri pline de moarte), Joel&Ethan (de)construiesc nu doar un gen, ci însuşi cinematograful american modern - o fac cu răceală, dar o fac la (în?) sânge.
Pastila asta de cinema nu poate depăşi 2000 de semne, iar când n-ai loc şi timp să spui prea multe, spune puţine şi bune - subscriu deci şi preiau în încheiere cuvintele unui reviewer online, care o spune sec şi concis, în ton cu filmul: "No Country for Old Men is a fucking masterpiece!".