Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  No Country for Old Men

No Country For Old Men - cartea şi filmul


Dilema Veche, aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe măsură ce scriitorii îmbătrînesc - pentru că, da, şi ei îmbătrînesc -, personajele lor devin meditative. Nimic nu mai e atît de uşor pe cît părea să fie la început. Timpul goneşte, iar amintirile se acumulează şi apasă din ce în ce mai greu. Există totuşi o răsplată. Pentru personajele îmbătrînite ale unui scriitor îmbătrînit, lungul drum poate fi greu, însă le conduce de fiecare dată către un alt nivel al înţelegerii umane.

În primul său roman după mult lăudata Border Trilogy - No Country For Old Men, Cormac McCarthy explorează teme precum vinovăţia, responsabilitatea, ambiguitatea morală. În ciuda faptului că, în această aventură texană, cortina se ridică dezvăluindu-l în centrul scenei pe tînărul Llwelyn Moss (care mai apoi e aruncat în arenă împreună cu Chigurh, un şi mai tînăr criminal, amoral şi sălbatic), nu se poate spune, la finalul cărţii, că aventura propriu-zisă este neapărat cea care îţi rămîne în minte şi care te-ar putea obseda.

Aşa cum a făcut-o mai înainte în Border Trilogy (1992-1998) şi în western-ul Blood Meridian (1985), McCarthy ne demonstrează şi aici vechea lui îndemînare şi înclinaţia către haosul literar al "Southern Gothic"-ului. Nu numai că pune accent pe elementele de gen ale poveştii - cu intriga de tip bani-şi-droguri şi o urmărire cît cartea de lungă -, dar îşi mai şi dezbracă proza cît să nu rămînă din ea decît un soi de esenţă elementară cu iz de Hemingway. McCarthy a fost întotdeauna un maestru al dialogului laconic, colocvial, dar deseori vorbele alternau cu pasaje de reflecţii filozofice şi evocări exuberante ale peisajului. Aici, conversaţiile tensionate domină, iar descrierile lui McCarthy - normalmente elegante - devin minimaliste. Pasaje întregi pot fi citite aproape ca un scenariu - fie el de calitate excepţională -, iar cartea se segmentează în scurte scene cinematografice care nu mai povestesc, ci arată. Frazele sale sînt convoaie lipsite de virgule, articulate exclusiv de "şi"-ul biblic, adoptînd astfel veleităţi puternic ceremonioase, solemne. De aceea McCarthy este deseori caracterizat drept un scriitor "biblic", "mitic" sau "primordial". Dialogul este de multe ori înţepător, acid şi de un comic neaşteptat, demn de mari realizări cinematografice. Conversaţiile au făcut mereu gloria ficţiunii lui McCarthy. Acesta este un atent ascultător al dicţiei texane, reproducînd-o mai apoi atît de fidel, cu atîta măiestrie fonetică, încît îşi poate permite inclusiv inserarea de neologisme, perfect încadrate organic în proză. Cartea nu a fost încă tradusă în limba română, dar îl compătimesc de pe-acum pe traducător...

În plină forfotă a acţiunii se află, aşadar, Llwelyn Moss, un veteran al războiului din Vietnam, care într-o zi oarecare se întîmplă să dea peste deznodămîntul unui masacru, în timp ce vîna antilope în deşertul de la graniţa Texasului cu Mexicul. Şerpuind circumspect printre cadavre şi maşini, el descoperă un portbagaj plin cu droguri (pe care le abandonează) şi o valiză plină cu bani (pe care şi-o însuşeşte). Deşi perfect hotărît să păstreze banii, la puţin timp după aceea, Moss e lovit de o (aşa cum se va dovedi mai tîrziu, regretabilă) remuşcare de sorginte creştină, în ceea ce-l priveşte pe un unic şi sărman supravieţuitor, şi se întoarce, în toiul nopţii, la "locul faptei", ca să-i dea respectivului puţină apă. Actul său de mărinimie îl dă în vileag şi astfel se pune în mişcare, cu frenezie, o triplă urmărire a lui Llwelyn Moss: de către bătrînul şerif Bell, de către emisarul cartelului de droguri, Carson Wells, şi de către psihopatul liber-profesionist Anton Chigurh.

Moss este axa în jurul căreia pivotează povestea, dar nu este un erou obişnuit. Este un erou ambiguu, enigmatic, dar destul de prietenos, ale cărui motivaţii (exceptînd simpla supravieţuire) rămîn tulburi. Mult mai semnificativ, deşi mai bizar (aproape grotesc) este personajul lui Chigurh. Un predator ultraeficace, Chigurh lucrează - aparent - pentru mafia de la care a luat banii Moss, dar în ultimă instanţă el nu dă socoteală nimănui, urmînd o cale întortocheată, cu repere antrenate doar de propriile gînduri perverse. Seria abominabilă (şi aproape interminabilă) de crime comise de Chigurh este relatată de Cormac McCarthy cu un ager simţ al verosimilului. Generate în egală măsură de detaliile tehnice glaciale şi de o contemplare aproape lirică a "ritualului" vărsării de sînge, scenele nu emană cîtuşi de puţin aerul parodic pe care l-am putea suspecta.

Maniera lipsită de afect a lui Chigurh, indiferenţa sa metalică vizavi de suferinţa şi moartea pe care le seamănă cu dezinvoltură îl tulbură pe şeriful Bell, care adoptă astfel calitatea de busolă morală, ghidînd cititorul prin sălbăticia lipsită de repere pe unde mişună asasinul. Bell, unul dintre acei "bătrîni" din titlul cărţii, este convins că Chigurh este o specie nouă şi sinistru de periculoasă, a cărei geneză (acţiunea avînd loc în 1980) îl transformă pe şerif - laolaltă cu societatea civilizată pe care o reprezintă - în noţiuni fundamental depăşite şi complet inutile.

McCarthy întrerupe periodic naraţiunea, introducînd un voice-off literar, respectiv reflecţiile lui Bell asupra acestor timpuri negre, şi astfel, în timp ce romanul se apropie de o concluzie deschisă şi (mult prea) abruptă, şeriful face o rocadă şi devine personaj central, în locul lui Moss. Deplasînd atenţia către Bell (în mod sec şi aproape diversionist) şi ţinînd departe de ochiul "privitorului" consumarea electrizantă a poveştii, McCarthy pare să se creadă subit într-un film, din ale cărui convenţii (mai degrabă hollywoodiene) încearcă să scape.

Ca majoritatea scriitorilor adepţi ai pesimismului, McCarthy nu e niciodată departe de teodiceea leibniziană. Durerea susţinută, inflexibilă, continuu evocată provoacă frecvent nemulţumiri metafizice. Acest roman, deşi lipsit de ecouri teologice, flirtează pe alocuri cu teologia. Chigurh, cu implacabila sa loialitate vizavi de moarte, e un demon de soi nou, care a dobîndit omniscienţa dumnezeiască.

Un thriller brutal şi săţios la început, No Country for Old Men sfîrşeşte într-o profundă şi neliniştitoare meditaţie asupra efectelor lăcomiei şi ale violenţei. Sărind, cu economie şi precizie filmică, de la un decor înfiorător la altul, cartea - cu reprezentările ei fulgerătoare ale morţii, cu bărbaţii ei descreieraţi şi femeile absente (dar proporţionat sentimentalizate), cu proza ei rigidă şi percutantă şi cu povestea-i absurdă - este poate un rezultat logic al clasicei ostilităţi literare între minte şi spirit.



 Toate articolele despre No Country for Old Men


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dominic Negrici


Alte articole

 Miniaturi - No Country for Old Men, Alin Ludu Dumbravă
 Pur sânge - No Country for Old Men, Andrei Creţulescu
 Vînători - No Country for Old Men, Andrei Gorzo
 Despre monştri şi lipsa de speranţă - No Country for Old Men, Carmen Mezincescu
 Tragedie în ţara cowboyşilor - No Country for Old Men, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre No Country for Old Men


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer