Eşti pus să votezi. Pentru că părerea ta contează. Pentru că tu poţi decide. Şi poţi schimba ce se întîmplă în jurul tău. Aparent. O femeie dă anunţ într-un ziar: caut un bărbat pentru a-l devora. Este ea vinovată sau nu?
69 completează perfect zona de interes spectacular a Alexandrei Badea, o regizoare pentru care instalaţia-performance şi dispozitivele multimedia se află în centrul preocupărilor chiar de la primul spectacol, Lebensraum - spaţiu vital (Studioul Casandra). La nivel structural, Alexandra Badea concepe spaţii fizice şi virtuale interconectate, care le dau actorilor posibilitatea asumării unor identităţi multiplicabile, fragmentate şi în acelaşi timp unitare. Spectacolele regizoarei sînt puneri în abis ale identităţilor jucate şi dejucate într-o reţea performativă care se construieşte de fiecare dată sub ochii privitorilor-participanţi. Alexandra Badea ştie să-şi ţină spectatorii implicaţi şi interesaţi de link-urile activate în montaje video-dramaturgice. Senzaţia de proces live primează. Opţiunea pentru scriituri deschise şi mobile, pentru hipertexte se vede în toate creaţiile regizoarei, la fel cum supravegherea identităţii şi manipularea ei e o constantă care o preocupă în construcţia personajelor. În Lebensraum, 3 actori deveneau pilonii unui spectacol în care trecerea extrem de rapidă de la un personaj la altul, adoptarea şi adaptarea la inflexiuni vocale şi vîrste total diferite erau centrul de greutate al întregului aliaj de joc. În Blaubart (Teatrul ACT), identităţile feminine unite prin stringenţa morţii erau urmărite consecvent într-o intersecţie de voci corporealizate asemănătoare cu cea din Lebensraum. Femeia ca un cîmp de luptă, creat la Paris, urmăreşte schizofrenia unei sîrboaice violate, care se află sub tratament psihoterapeutic. Partea video din spectacol, la fel ca în Blaubart - ca propunere de concept multimedia, accentuează pierderea într-un spaţiu-hăţiş, care deconstruieşte şi înghite tot, care adînceşte perspectiva scenică. Poveşti de familie, făcut tot la Paris, aduce în prim plan teatralitatea convenţiei asumării de rol (copiii devin părinţi şi preiau toate clişeele autoritare) care propune o continuă transformare de tipologii.
"A mînca" e cea mai activă strategie de consumism intim şi social
În 69, identitatea e structura de rezistenţă şi de permeabilitate din spectacol. Anunţul din ziar - căutarea bărbatului dispus să fie devorat - dă startul suprapunerii unor medii şi medieri informaţionale pe care Alexandra Badea le face să-şi corespundă perfect. Cei doi tineri care intră în jocul devorării şi care comunică la început pe mess sînt serverele unei lumi umanofage, o lume ahtiată după consumarea oricărei bucăţi de "carne vie", fie că e vorba de o ştire live sau de un om. A mînca e cel mai contemporan extensibil verb cu putinţă, cea mai activă strategie de consumism intim şi social. După ce se cunosc pe mess - atît cît poate fi vorba de o cunoaştere prin interfaţa ecranului - tinerii se întîlnesc şi recurg la un joc-şoc adrenalinic, în care devoratoarea (Sabina Bijan transformă încordarea de la început în cinism şi sfidare la sfîrşit) are nevoie de luciditatea celui pe cale de a fi devorat. Tipul care urmează să fie mîncat trebuie să numere fără să greşească. Cifra la care greşeşte îi dă click pe moarte. Numerele morţii sînt alternate cu episoadele vieţii, cu amintiri care înşiruie date biografice. Cătălin Ursu îşi ţine moartea, cu o tensiune care creşte pe măsură ce numărătoarea urcă, lipită de fiecare moment important din viaţă. Dozarea panicii, revoltei şi detaşării are un crescendo pe care Ursu îl ţine sub control. La sfîrşit identitatea lui se schimbă din nou, de astă dată devenind din victimă autoritate acuzatoare.
Proiecţiile variază de la apariţiile şi locurile (marea) din jocul Second Life la detalii corporale hiperaccentuate (buze mînjite de ruj).
"Organismele" spaţiale pe care scenografa Velica Panduru le-a conceput evoluează într-o dinamică de unităţi de joc dispuse sub forma unei instalaţii. Cabinele din foaierul teatrului, în care spectatorii intră ca să voteze înainte să înceapă spectacolul, au un corespondent arhitectural în cele două structuri din schele, care seamănă cu două ecrane de computer supradimensionate de pe care actorii sar. La final, o celulă-cub închide dreptul la moarte. Însă doar pentru puţin timp. Pentru că publicul a votat: nevinovată. Femeia scapă.
69 este unul dintre puţinele spectacole contemporane din România
Alexandra Badea se află la a doua întîlnire cu Igor Bauersima, după ce, în 2005, a conceput un performance multimedia după textul Norway.Today, montat şi la Teatrul Odeon de Andreea Vălean.
Bauersima e un dramaturg cu ochii pe presă, pe articole şi ştiri în care video-chatul apare ca formă de comunicare cu implicaţii extreme, ca un fel de death border la care personajele sale recurg conştient.
În 69 este dezbătută autenticitatea şi valabilitatea libertăţii de a-ţi asuma propria alegere la limita sfidării morţii. Radicalismul deciziilor personale, colective, civice este resortul ideologic din 69. Toate principiile socio-morale şi structura acuzaţiilor solide devin inoperante în contextul în care controlul propriei vieţi ţine de legea discernămîntului individual. O lege nescrisă în raport cu legile scrise, dar cu atît mai puternică cu cît activează codul verticalităţii de asumare şi democratizarea alegerilor. Dacă un bărbat vrea să fie mîncat, cine îi poate anula această opţiune, cine îi poate contesta acest drept în măsura în care el este cel al unui om în deplina posesie a facultăţilor mintale?
69 e un spectacol construit rotund, cu detalii care întregesc miza scriiturii.
Canibalismul devine o formă de reflecţie asupra dorinţei de a opta pentru moartea pe care o vrei, asupra nevoii de a ţi se respecta dorinţa atît timp cît eşti conştient de implicaţiile ei. Textul lui Bauersima este un text socio-politic, o radiografie a extensiilor libertăţii din planul personal în cel religios şi moral.
Bauersima propune o video-dramaturgie, un schelet dramatic cu carne crudă.
A mînca devine cel mai activ verb al societăţii hiperconsumiste, devine un fel de locomotivă a relaţiilor cotidiene.
69 este unul dintre puţinele spectacole contemporane din România.
Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara
69 de Igor Bauersima
Traducere de Ciprian Marinescu şi Antal Idiko
Un spectacol de Alexandra Badea
Cu: Cătălin Ursu şi Sabina Bijan
Scenografia: Velica Panduru
Light Design şi animaţii: Chris Jaeger
Sound Design: Dan Simion
Videoproiecţii: Lucian Moga