Devorează-mă până la os! - 69

Închişi, pe timp de război, într-o clădire părăsită, fără geamuri, cu uşa blocată şi nici o speranţă de salvare, şase ofiţeri sovietici decid să se mănânce între ei, ca măcar unii să supravieţuiască. Şi doi chiar supravieţuiesc. O jumătate de secol mai târziu, o femeie dă un anunţ, "Caut bărbat pentru devorare", cineva îi răspunde şi se oferă benevol consumării. Nu doar întâmplarea face că la Timişoara se joacă în prezent două spectacole despre canibalism, Judecata lui Barry Collins, la Teatrul German (regia Alexander Hausvater), şi 69 de Igor Bauersima, la Teatrul Naţional, în regia Alexandrei Badea. În amândouă cazurile, "canibalii" sunt supuşi unui tribunal, iar dreptatea sentinţei (la care participă activ spectatorii) poate fi în orice moment pusă sub semnul întrebării.

Textul lui Bauersima pleacă de la un caz real de acum câţiva ani, "conservat" în datele sale principale (anunţul pe internet, întâlnirea şi devorarea victimei, ancheta şi condamnarea, urmată aici de eliberare), dezvoltate însă într-un discurs complex, o confruntare a celor două personaje, întâi pe tărâmul dorinţei de a trăi şi a celei de a muri, apoi pe cel al raţiunilor morale de a nu-ţi mânca aproapele. E o piesa conceptuală şi de postapocalipsă a umanităţii, al cărei nod "ideologic" se întâlneşte la jumătatea drumului cu abordarea tematică din Judecata lui Collins: oare nu cumva toată aceasta istorie cu "să nu-ţi mănânci aproapele" nu e altceva decât o ipocrizie, o achiziţie culturală fără acoperire în reflexele naturale ale fiinţei umane? La jumătatea drumului, spuneam, căci tema lui Barry Collins e instinctul supravieţuirii, în timp ce Bauersima e preocupat de subiectul alienării sociale şi personale şi de ciocnirea dintre două principii, cel al deciziei individuale si cel al normei colective, filtrată de etica Europei creştine.

În 69 (nu e vorba despre sexualitate aici, ci de o numărătoare spre moarte - un fel de "în câte puncte îţi poţi povesti viaţa" până ca ea să-şi piardă şirul), regizoarea pune în mişcare mecanisme de "performance" (gen care combină, în general, elemente ale unor arte diferite - arte vizuale, teatru, muzică, film -, şi presupune de cele mai multe ori utilizarea unor tehnologii complexe), un decor-instalaţie video, pe ale cărei ecrane curg imagini din Second Life, (retro)proiecţii înregistrate şi filmări "live", amplificarea vocii umane, plasarea spectatorilor într-un raport de identificare cu poziţia unuia dintre actanţi (anchetatorul), intervenţia activă a publicului în procesul scenic. Inserturile multimedia (de care se simt atraşi mulţi artişti în teatrul românesc actual, mulţi dând însă impresia de reciclare în virtual a tradiţionalelor concepte scenografice) sunt, pe de o parte, extrem de bine realizate, iar pe de altă parte foarte bine integrate în structura spectaculară.

Trebuie spus însă că montarea de la Naţionalul timişorean ajunge, în drumul ei de la teatru la "performance", pe la jumătate, cel puţin în ce-i priveşte pe cei doi actori (Sabina Bijan în femeia în căutarea cărnii umane, Cătălin Ursu în cel al "voluntarului", mergând pe sârma între abandon şi rolul de instigator, căci tot el este şi anchetatorul) nu-şi asumă doar discursul, conflictul a două atitudini de a se plasa în spaţiul propriei vieţi, ci şi (aşa cum în "performance" nu se întâmplă) identitatea ficţională a ceea ce sunt, până la urmă, nişte personaje, moment în care amândoi riscă să se rătăcească în propriul joc. Ceea ce în text e o partidă de şah cu şanse egale pentru fiecare jucător, în spectacol devine un meci de box verbal, în care echilibrul mutărilor se pierde, iar tonul schimbului de replici atinge cote alarmante de ţipăt.

"Nu vreau o viaţă nouă. Eu nici cu asta veche nu ştiu ce să fac", spune protagonistul piesei Platonov a lui Cehov. Era înainte de Second Life şi canibalismul "terapeutic", dar cam asta ar spune şi personajele lui Bauersima.

Teatrul Naţional Timişoara
69 de Igor Bauersima
Traducere de Ciprian Marinescu şi Ildiko Antal
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Velica Panduru
Cu: Sabina Bijan, Cătălin Ursu.