Un film despre viaţă, aşa cum ar putea să fie - Into the Wild

Tânăr absolvent de colegiu, Christopher McCandless decide să-şi abandoneze propria viaţă şi să plece în marea aventură a existenţei sale: Alaska. O idee frumoasă, dacă puştiul nu ar pune-o în practică în propriul său mod. El îşi arde economiile şi pleacă la drum cu un rucsac în spate rupându-se de tot ceea ce are legătură cu viaţa civilizată şi în special de orice relaţie interumană. Lasă în urmă o familie măcinată de un trecut dubios şi o soră care-l iubeşte şi care-i înţelege, până la un punct, decizia.

La prima vedere, filmul regizat (şi scris) de Sean Penn, după un caz real (şi după cartea lui John Krakauer), este un film ca oricare altele. Numai că, pe măsură ce mergi alături de Chris (care alege inclusiv să se reboteze cu spectaculosul nume Alexander Supertramp) şi îi cunoşti background-ul, întrebările existenţiale te năpădesc precum stolurile de ciori. Ce contează mai mult? Relaţiile dintre oameni? Relaţia cu natura? Se pot exclude una pe cealaltă? Povestea lui McCandless, dureroasă şi totodată atât de vie, deschide o adevărată cutie a Pandorei. Una care, atunci când toate nebuniile au zburat, dezvăluie o ultimă bucată de hârtie, cu o concluzie trasă inclusiv de personajul principal al filmului: Happiness is only real when shared. Fericirea există doar atunci când e împărtăşită.

Into the Wild este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimele luni. Are idee, are joc actoricesc (Emile Hirsch în rolul lui Chris) şi, peste toate, are o coloană sonoră de mare excepţie, opera lui Eddie Vedder. Un film despre viaţă, aşa cum ar putea să fie şi aşa cum, din nefericire, chiar este uneori.

(cinci stele)