Din seria "A trebuit să bombardăm o ţară pe care tot noi am înarmat-o mai demult. Cum ne consolăm?" (azi: Afganistanul), vă prezentăm cea mai recentă peltea. Reţeta? Se ia un roman mediocru şi sentimental, dar foarte bine vândut şi apreciat în SUA (i.e. The Kite Runner), al unui imigrant afgan venit în SUA via Franţa cam la vremea când comuniştii luau puterea în minunata sa patrie. Cum autorul e afgan şi el ştie mai bine, se respectă la literă (precum cărţile sfinte) romanul. Dacă tot am angajat un scenarist, însă, de ce să nu se facă şi el că munceşte - ergo, ceva minuscule schimbări faţă de carte.
Şi parcă totuşi să păstrezi şi o voce din off care să povestească ar fi cam mult. Aşa trebuie să-şi fi zis mai vechii camarazi Marc Forster (regizor mediocru ce va fi, din păcate, la cârma viitorului James Bond) şi David Benioff, care mai colaborase cu Forster la Stay (l-aţi văzut? nu?! mai bine!) când au pornit să ecranizeze cartea lui Khaled Hosseini. Problema? Dincolo de banalitatea şi dulcegăria materialului de origine, care nu e neapărat o tragedie în sine, omului i-o fi fost dor de ţara pierdută în ceaţa amintirilor şi sfâşiată de război civil?! Păi... dacă tot alegi să bazezi un film pe aşa o poveste, poate n-ar fi rău să-i găseşti ceva cârlige - şi nu, nu e vorba aici de genul de chestii sentimentaloide menite să îi facă să lăcrimeze şi pe cei mai talibani dintre noi. Din astea The Kite Runner are destule: doi copii din caste diferite (unul bogat, unul fiu de servitor) prieteni până în ziua când unul e abuzat violent - şi ce scenă odios/explicită, numai bună să umple de sfântă indignare orice spectator dotat cu rudimente de sensibilitate! Şi o vină cărată zeci de mii de kilometri şi decenii de-a rândul de cel rămas întreg. Plus morţi strategic plasate, un amor între băiatul acum maturizat (Khalid Abdalla, atât de plat şi lipsit de expresie încât trebuie să faci tu efortul să îi ataşezi vreo trăire) şi o fată, tot afgană, de mare militar care, desigur, nu priveşte perspectiva cu ochi buni... Şi fatidica reîntoarcere în Afganistanul acum taliban pentru a răscumpăra cumva indiferenţa şi răutatea din copilărie. Mai vreţi? Zău că ajunge.
Dacă însă nu v-a fost suficient Atonement şi chiar vă sună bine acest compot de bune sentimente care plezneşte de propria-i importanţă, atunci puteţi petrece două ore în compania înstrăinatului protagonist şi a ispăşirilor sale, scăldate în culori cald/poetizante şi o înfiorătoare muzică etnico-pompieristică marca Alberto Iglesias (cum altfel, nominalizat la Oscar). Poate vă veţi simţi la fel de mândri precum realizatorii. Sau nu.