Filmul lui Marc Forster, The Kite Runner, a fost la un moment dat vehiculat ca având oarecari şanse de a fi nominalizat la Oscaruri, măcar la cel pentru film străin. A rămas cu singură nominalizare la Oscar, pentru coloană sonoră, şi cu una la Globul de Aur pentru film străin, dar mai ales cu renumele unui film intimist despre Afganistan şi despre răscumpărarea greşelilor trecutului.
Filmul este ecranizarea primului roman de succes al scriitorului afgan Khaled Hosseini şi, deşi are în distribuţie aproape numai actori afgani sau iranieni, poartă semnătura unui regizor născut în Germania şi preluat de Statele Unite. Marc Forster îşi completează filmografia foarte diversă şi, după Finding Neverland, Monster's Ball sau Stranger than Fiction, realizează acum un film care, şi el, datorează foarte mult din soliditatea sa literei cărţii. The Kite Runner urmăreşte destinul unui tânăr afgan care şi-a trădat prietenul din copilărie, continuând să trăiască (mai întâi în refugiu, cu tatăl său, după ce ruşii au invadat ţara, pe urmă în Statele Unite, unde se stabilesc) cu amarul secret al propriei laşităţi.
În ciuda elementului care dă titlul filmului şi care este metafora inocenţei, a prieteniei eliberate de prejudecăţi, a nostalgiei, tralala - metaforă poate prea căutată pentru unii cinefili -, în ciuda interpretării nu prea naturale a copiilor sau a osârdiei cu care regizorul se străduieşte să umple de realism magic peisajul pietros al Afganistanului, filmul are marele atuu al poveştii. Printre plăcile dure ale timpului care duce cu sine, îngropate, secrete dureroase, filmul lui Marc Forster recreează, ca o ţesătură discretă, atmosfera Afganistanului de dinainte de 1979, anul invaziei ruse, pe cea apocaliptică de sub ocupaţia talibană, dar şi viaţa afganilor strămutaţi în America. Tabloul marilor greşeli ale istoriei e intim legat de cele ale destinelor personale, greşeala eroului - neasumată şi neîmpărtăşită - perpetuându-se ca un blestem.