Cât valorează un suflet? - There Will Be Blood

Copil teribil al cinematografiei independente americane, Paul Thomas Anderson se impusese ca voce singulară şi ex-centrică înainte să împlinească 30 de ani, cu doar trei filme de lung metraj: freneticul debut Sydney (aka Hard Eight) şi coralele poveşti umanist/altmaniene din Boogie Nights şi Magnolia. Dincolo de neaşteptata maturitate şi siguranţă dovedite încă de la început, în 2002 surprindea deja cu o poveste de dragoste cel puţin bizară şi debordând de umor neconvenţional, Punch-Drunk Love, ce îi aducea un meritat premiu de regie cannez şi îi convingea pe mulţii necredincioşi că Adam Sandler e capabil să joace.

Apoi... tăcere. Spartă periodic de zvonuri despre lucrul la o adaptare - prima din carieră şi, culmea, după un roman clasic (şi destul de stângist) american, Oil! al lui Upton Sinclair. Între timp, lucrurile s-au mai limpezit: There Will Be Blood e orice, numai o adaptare ca la carte nu, folosind romanul lui Sinclair doar ca vagă inspiraţie şi ocolind cu graţie mai apăsatele lui accente socialist-sindicaliste. Filmul lui Anderson, premiat la festivalul de la Berlin pentru regie şi "contribuţie artistică" (disjuncta şi neliniştitoarea partitură a lui Jonny Greenwood de la Radiohead) e marele perdant al Oscarurilor 2008 şi, orice ar zice vocile cârcotitoare deja iţite prin diverse colţuri, marele film al anului trecut.

Epic ambiţios şi cât se poate de personal, plasat voluntar şi apăsat la intersecţia definitorie din punct de vedere social & cultural între foamea de bani şi exhibiţia religioasă, doi poli pe care nu e greu să îi vezi ca modelând (mutilând) formativ societatea din care vine Anderson, There Will Be Blood - promisiune amânată până într-un final grotesc-sanglant (!) în care răbufneşte toată tensiunea adunată în cele peste două ore de până atunci - e, înainte de toate, povestea unui om. Şi a pierderii sufletului său. Omul, impozant şi enigmatic încă de la începutul mut şi îndatorat clasicului The Treasure of Sierra Madre al lui John Huston (una dintre sursele de inspiraţie mărturisite ale regizorului), este Daniel Plainview (Daniel Day-Lewis într-un rol epocal, pe drept aclamat şi multi-premiat), prospector şi exploatator de petrol la început de secol XX. Care alege să se definească, dincolo de poza, adesea/ iniţial convingătoare, de familist şi om drept şi de cuvânt, ca "petrolist". Iar filmul, circumscriindu-i progresiv şi implacabil ascensiunea/ descompunerea, îi dă dreptate - în finalul atroce-exploziv ce aduce pentru ultima dată faţă în faţă forţele care s-au confruntat şi ciocnit până atunci. Căci There Will Be Blood e şi un război, plasat pe fundalul unui mic orăşel californian, între ambiţia enormă, nimicitoare dezvăluită treptat ca dezumanizantă a acestui protagonist înzestrat cu o carismă tulburătoare, dar pentru care antipatic e un uriaş eufemism şi ambiţia egală (şi egal-îngrozitoare) a unui puşti-predicator/evanghelist (revelaţia Paul Dano). Între ei se dă lupta pentru recunoaşterea micii comunităţi înzestrate cu rezerve de petrol şi, poate, chiar pentru sufletul acesteia. Şi tot ei sunt cei care, în această înfruntare îşi vor irosi vieţile şi pierde sufletele, sacrificând pe altarul lăcomiei (în cel mai larg şi pur sens al termenului) totul - familie, legături, finalmente chiar propria umanitate.

Şi poate că aceasta este marea surpriză - şi pentru unii dezamăgire - a realizării lui PTA: în locul poeziei rezonante şi pulsând de empatie care infuzau filmele sale precedente, tânărul (are doar 37 de ani!) regizor oferă aici, ajutat din plin de partitura demonică a lui Greenwood şi de imaginea (oscarizată) sumbru/tăioasă a lui Robert Elswit, o saga sălbatică şi cumplită, kubrickiană în cruzime şi răceală, a felului în care demonul vanităţii şi setea (fie ea de putere sau glorie) anihilează orice urmă de omenie şi viaţă. Lăsând pentru deja amintitul final să se confrunte două carcase în care pâlpâie, mai înspăimântător decât orice creatură CGI-zată din filme de gen, monstruozitatea ambiţiei pure pe post de spirit. Şi chiar nu mai contează cine "câştigă" (termenul este, oricum, deplasat), pentru că întunecimea poveştii şi abisul emoţional în care te scufundă îţi spun oricum că totul s-a pierdut de mult. Şi nu, nu e vorba de o formă de nihilism ori cinisme ieftine, ci chiar de suflete. Damnate. Care au pulsat rareori mai puternic şi terifiant pe celuloid.