Pe 5 martie 2008 la Opera Naţională din Bucureşti a avut loc al doilea spectacol din cadrul proiectului de responsabilitate socială lansat anul trecut de Răzvan Mazilu, cu scopul de a sprijini învăţământul coregrafic preuniversitar din România.
Anul acesta spectacolul
s-a numit
Dance Generator şi, în spiritul dorinţei lui Răzvan Mazilu de a oferi o abordare interdisciplinară a artelor, a reunit artişti precum Virpi Pahkinen (Suedia), Monica Petrică, Valeria Seciu, Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu, Dan Puric, Ada Milea şi Aura Urziceanu.
Un spectacol de acest gen, ca orice altă manifestare culturală, poate fi privit din diverse unghiuri, filtrat prin multiple perspective şi analizat în funcţie de un subiect cheie cât mai relevant.
Anul trecut analizam spectacolul
Dance Energy prin prisma dimensiunii sociale a dansului şi din perspectiva conexiunii pe care Răzvan Mazilu o realizase între poezie şi dans. O schimbare de abordare a demersului critic mi se pare necesară, prin urmare voi alege ceea ce fost nou în cadrul galei din punct de vedere al
limbajului coregrafic, sau al
intenţionalităţii coregrafice, aspectele inedite cu care
s-a venit spre publicul de la noi. Voi trata deliberat doar ceea ce înseamnă noutate coregrafică pentru peisajul nostru artistic, fără a urmări prin aceasta o punere sub tăcere a altor aspecte ale galei. Este o opţiune de analiză prin prisma a ceea ce mă interesează din postura de critic al artei coregrafice.
Având în vedere că momentele extrase din spectacole precum
Sell Me! sau
Block Bach au constituit obiectul unor ample analize realizate cu alte ocazii şi că
solo-ul lui Florin Fieroiu,
For all My Friends, creat împreună cu Vlaicu Golcea este cunoscut, mă voi concentra asupra creaţiilor care servesc demersul acestui articol, a cărei perspectivă de abordare am
precizat-o mai sus: este vorba de fragmentul din spectacolul
Urban Kiss, prezentat în avanpremiera (premiera a avut loc pe 9 martie 2008 la Teatrul Naţional de Operetă) şi cele două creaţii ale dansatoarei scandinave Virpi Pahkinen,
solo-urile Sepia Longa, Aspectus Brevis şi
Morpho Z.
Fragmentul din
Urban Kiss are meritul de a ne "confrunta" pe de o parte, cu o opţiune estetică prin care Răzvan Mazilu îşi îmbogăţeşte modalităţile discursive, pe de altă parte cu o tentativă regizorală de a uni,
printr-o opţiune coregrafică, diverse tipologii urbane, de a ne prezenta aproape toate categoriile sociale care populează metropola. Toate aceste tipologii, pe care ni le putem imagina de cele mai multe ori în situaţii conflictuale, sunt armonizate în acest fragment prin bucuria transmisă de
hit-ul Into my soul al lui Dee Dee Bridgewater. Desigur, în economia spectacolului, fragmentul se configurează,
într-o ordine logică, în funcţie de un scenariu care conduce cu necesitate spre bucuria dominantă a acestui moment. Dar în cadrul acestui articol, fragmentul trebuie analizat decontextualizat, ca şi cum nu ar exista povestea de ansamblu, ca şi cum el ar avea o individualitate proprie şi ar fi o lume în sine. Şi ce înţelegem din această tăietură
într-un univers virtual la acel moment, având în vedere că
Urban Kiss nu avusese, încă, premiera? Ne e clar, pe de o parte că Răzvan Mazilu propune o variantă discursivă prin care păstrează tendinţa de abstractizare specifică dansului contemporan, pe de altă parte încearcă să "muleze" această condiţie de posibilitate a existenţei artei coregrafice contemporane cu nevoia de concreteţe, de mesaj care să conecteze semnificaţiile specifice sferei private a individului cu imperativele sferei publice.
Fragmentul prezentat în gală despre asta ne vorbeşte şi are o morală încurajatoare pentru noi: există posibilitatea creării unei insule fericite în sfera publică, realizată prin intersectarea şi armonizarea unor aspecte fundamentale ale sferei private.
Trecând la al doilea element de noutate pentru publicul românesc - prezenţa în gală a coregrafei şi dansatoarei scandinave Virpi Pahkinen - trebuie întâi să lămurim un aspect esenţial legat de modul în care este percepută arta în spaţiul nostru cultural. Fără îndoială, pentru noi, principalul element prin prisma căruia analizăm reuşita unui moment artistic este capacitatea lui de a transmite un mesaj
prin emoţie. Dacă actul artistic respectiv ne emoţionează atunci inferăm că el a fost o reuşită. Trebuie să acceptăm totuşi că această abordare, oricât de logică a ajuns să ni se pară, ţine strict de configuraţia noastră interioară şi de un profil axiologic influenţat de parametrii culturali. Cele două
solo-uri prezentate de Virpi Pahkinen aduc o cu totul altă abordare a eficienţei unui mesaj decât cea cu care suntem noi obişnuiţi.
Iniţial, limbajul ei coregrafic
mi-a sugerat o lume dinaintea apariţiei omului pe pământ, o solidaritate congenitală cu o natură străină de universul umanului. Stilul său poate trece drept cerebral, dar
mi-am dat curând seama că, dacă privesc aşa lucrurile sunt tributară tendinţei de a analiza actul artistic prin "eficienţa emoţiei". Stilul lui Virpi Pahkinen poartă marca unei forme de viaţă la care accesul nostru este destul de limitat, nu pentru că ar exista anumite probleme de înţelegere a discursului coregrafic, ci pentru că limbajul este extras din paradigme culturale la care efectiv nu putem participa. Ambele
solo-uri se adresează unei unităţi a instanţelor domeniului spiritual şi se impune ca
trans-umană, prin opţiunea pentru anumite universuri de discurs, cât şi prin singurătatea
non-tragică pe care o transmit.
Tot la nivel coregrafic, spectacolul
Dance Generator are meritul de
a-l fi adus pe scena operei pe Florin Fieroiu, care este unul dintre cei mai importanţi creatori din perimetrul nostru coregrafic şi, probabil, cel mai bun pedagog pe care îl are coregrafia românească şi de a ne fi revelat, încă o dată, prin duetul din spectacolul
Block Bach (coregrafia Amir Kolben) că Monica Petrică este una dintre puţinele prezenţe feminine din dansul românesc care pot asimila orice tip de discurs. Un alt
punct-cheie al serii a fost reprezentat de interpretarea, de către elevi ai Liceului de Coregrafie "Floria Capsali", alături de Ada Milea, a fragmentului din
Apolodor (muzica şi interpretarea, Ada Milea).
Spectacolul are desigur un merit fundamental, care se situează dincolo de orice intenţionalitate artistică, iar acest merit îi aparţine lui Răzvan Mazilu: acela de a atrage încă o dată atenţia asupra situaţiei în care se află învăţământul coregrafic preuniversitar din România. Este, de fapt, o pledoarie entuziastă pentru o normalitate la care încă visăm...
Notă: Fotografii de Egyed Ufó Zoltán.
