Dramă cu surîsuri horror - El orfanato

Pivniţa din Psycho, masca din Elephant Man, percepţie extra-senzorială, atmosferă ca în The Others, coşmaruri, medium, fantome, saci cu schelete, întuneric şi o bandă sonoră care menţine fiorii. El orfanato (Orfelinatul)¸ un film regizat de Juan Antonio Bayona şi produs de Guillermo del Toro, are toate ingredientele filmelor de groază. Unele dintre acestea pot fi identificate precis şi se pot trasa linii de înrudire cu filmele în care le-am mai văzut. Astfel, momentan, pot fi găsite tot felul de explicaţii şi se pot face tot felul de prognoze cu privire la ceea ce se petrece pe ecran. Jocul regizorului cu spectatorul, prin intermediul acestor chei ale genului, dublează excelent jocul psihologic care se leagă între personajele din film. Excelenta orchestrare a tuturor acestor semne cinematografice ale horror-ului (psihologic) asigură un parcurs plin de mister care ţine spectatorul în tensiune pînă la final. Aici lucrurile se strică puţin, căci concluzia autorului prea este inspirată de El laberinto del fauno, iar dincolo de sfîrşit există şi un epilog uns bine cu frişcă pufoasă. Finalul+epilogul nu sînt cele mai inspirate cu putinţă fiindcă regizorul împinge explicaţiile dincolo de pragul necesar unei bune înţelegeri a poveştii. Putem trece însă peste mura pe care Bayona ne-o vîră-n gură cu forţa, deoarece pînă în acel moment filmul nu are scăpări. Actorii sînt bine înfipţi în roluri, montajul e brici, iar camera de filmat menţine atent isonul poveştii: fie surprinde frumuseţea falezei unde se înalţă fostul orfelinat, pentru a mări disconfortul spectatorilor atunci cînd coboară tenebrele asupra spaţiului respectiv, fie ridică şi mai mult misterul - atunci cînd urmează ultraîncet personajul aflat în plină cercetare.

Laura (interpretată excelent de Belén Rueda, pe care am mai văzut-o în Mar adentro) este mama adoptivă a lui Simón (Roger Princep), un copil infestat cu HIV. Alături de soţul ei, Carlos (Fernando Cayo), Laura cumpără vechea clădire a orfelinatului în care ea însăşi copilărise. Dorea să o amenajeze încît să poată găzdui şi îngriji copii cu dizabilităţi. Dar odată instalaţi în noua locuinţă, Simón începe să îi spună Laurei că şi-a făcut (noi) prieteni imaginari în casă şi că uneori se joacă împreună. Cîteodată Simón e înspămîntat de aceste năluci. Însă, pentru a-i păstra psihicul într-o condiţie cît mai bună, Laura caută necontenit să adoarmă temerile copilului inventînd istorii în care colegii imaginari de joacă ai lui Simón să poată fi consideraţi prezenţe normale. Cînd Simón dispare, Laura realizează că şi neatenţia sa ca părinte e de condamnat. Treptat, găsirea copilului e luată pe cont propriu de femeie şi va lua forma unui joc al indiciilor, un puzzle care va fi rezolvat prin găsirea unor piese răspîndite prin trecutul Laurei sau prin curtea şi clădirea fostului orfelinat.

El orfanato se înscrie în galeria filmelor horror-aflate-la-limită, la limita altor genuri. Prin intermediul sfîrşitului, filmul este (şi e posibil să rămînă pentru privitor) o dramă profundă, povestea recuperării unui sentiment de culpă draconic. Prin ritmul istorisirii şi prin tensiunea existentă în poveste, El orfanato e un thriller veritabil. Prin toate acestea, El orfanato e un horror mai puţin natural (ca genă dominantă). Din punct de vedere al stilului de a menţine misterul, El orfanato se înrudeşte pînă la un punct cu Rosemary's Baby. Ca şi în filmul lui Polanski, pînă spre finalul aventurii din El orfanato rămîne vie o întrebare esenţială: ceea ce vedem pe ecran nu e doar psihoza cuiva care şi-a pierdut fiul şi găseşte o explicaţie în supranatural sau paranormal? Pentru că, în ambele cazuri, starea psihică precară a personajelor principale feminine ar putea explica fenomenele de pe ecran - presupusa intervenţie a diavolului în Rosemary's Baby şi presupusa prezenţă a fantomelor în El orfanato. Dincolo de această stare care persistă în ambele filme, interesele proiectelor sînt diferite; Polanski discută paranoia urbană şi sensurile sexualităţii în vremea contraculturii din America anilor '60, pe cînd Bayona vorbeşte despre familie şi responsabilitate, despre vină şi, oarecum, despre destin (Laura plecase din orfelinat la o vîrstă apropiată de cea a lui Simón; imediat după plecarea ei s-au petrecut ororile pe care ea le va descoperi atunci cînd îl va căuta pe copil; Simón devine o punte de legătură a femeii cu istoria din care, prin adopţie, a fost extrasă cîndva).

Aşadar: avem în faţă un film bine lucrat, plin de tensiune şi cu un parcurs incitant, care asigură o sută de minute de trăire intensă. Filmul merită văzut, cu o rezervă, însă: epilogul. E de preferat să nu vă împiedicaţi în concluzia oferită de Bayona, un fel de te cunosc, te iubesc, înţeleg de ce ai făcut asta şi îţi mulţumesc că îmi dai un semn, e bine acum! Evident, cu frişcă!