The Bucket List: mai am un singur dor

"I love the smell of chemo in the morning"
...zice Edward Cole alias Jack Nicholson în The Bucket List, adică Ultimele dorinţe, o dramedie pe muchie, care poate ofensa pacienţii de cancer care nu au bani sau un prieten bogat să le îndeplinească aceste dorinţe. Dar aşa e şi filmul, care în loc să fie subtil pînă la capăt, îţi şi explică poanta pentru că doctorul imediat zice, Apocalypse Now, pentru spectatorii care s-ar întreba de unde provine replica.

"Kicking the bucket" înseamnă "a da colţul", sau a pune "l'arme à la gauche" cum spun francezii. Jack Nicholson şi Morgan Freeman sunt doi bolnavi de cancer terminal care se întîlnesc în spital. Jack e Cole, un milionar şef de corporaţie, obscen şi răsfăţat, răs-divorţat şi cam cum e Jack în general. Morgan Freeman e Carter, mecanic auto cu nevastă (aceeaşi de 40 de ani) şi copii dar cu multe dorinţe neîmplinite. Şi Jack se hotărăşte să-l ajute să-şi umple lista. Dincolo de saltul cu paraşuta, obligatoriile călătorii, de la piramide la Taj Mahal şi masa într-un restaurant francez, tîlcul filmului este că altceva te face fericit şi împlinit. Asta ştim şi noi dar nu ne împiedică să-i invidiem pe cei doi care apucă să facă în două săptămîni şi jumătate de oră de film ceea ce mulţi nu fac niciodată în viaţă.

E un film cu morală silită, care pare ca o lecţie de dirigenţie sau predică creştinească. Oricum subiectul e morbid, comediile despre aşa ceva nu sunt funny, iar moartea poate fi un subiect amuzant dacă e Monty Python and The Meaning of Life. Sau serialul Six Feet Under / Sub pămînt SRL. The Bucket List se încadrează în genul Rain Man combinat cu Midnight Cowboy şi Mar adentro sau Whose Life is it Anyway. Kurosawa a făcut în 1952 Ikiru / A trăi în care funcţionarul mărunt de la primărie Watanabe află că va muri şi îşi dă seama că în fapt n-a trăit. Eh, Watanabe nu se dă cu paraşuta sau cu Mustangul, el sădeşte un copac. Asta la Hollywood a devenit urcatul Himalayei, în ideea de "a fi martor la ceva măreţ".

Producţia lui Rob Reiner (care a făcut pe vremuri filme mai bune dar recent şi mai proaste), se ţine de cele două staruri, fără de care nu s-ar fi făcut filmul decît eventual la Hallmark. Jack Nicholson, care din nou se joacă pe el, cu aplomb şi larger than life, e pus să facă cu Freeman un cuplu à la Walter Matthau şi Jack Lemmon; ar fi fost frumos să-l văd pe Jack şi unul din prietenii lui vechi, Warren Beatty, Dennis Hopper, sau ceva la modul ăsta într-un buddy movie. Dar ar fi fost prea asemănători şi îi trebuia contra-emploi. Nicholson face de un timp încoace câte un film pe an şi ăsta pică în categoria nici prea prea, nici foarte foarte, mai bun ca dudele Anger Management şi Something's Gotta Give, dar nu de calibrul unui As Good As It Gets, sau About Schmidt. Dar se putea şi mai rău, cu Sir Ben (Kingsley) şi sir Tony (Hopkins), băţoşi şi serioşi. Cea mai naturală chestie e cînd Jack îi spune lui Morgan Freeman că îi plac pistruii lui. Avînd în vedere că nu poţi să stai cu ei la masă, asta e şansa de a-i vedea cu ce-or face ei. "Mai am un singur dor" şi un cec gras pentru prim planuri. Altfel nu li se poate reproşa nimic, decît că au vrut să facă o faptă bună şi le-a ieşit un film caritabil.

(două stele jumătate din cinci)


Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland