Să rîdem cu un moş libidinos şi canceros - The Bucket List

The Bucket List e revenirea lui Rob Reiner după debilul Rumor Has It şi cîteva siropuri dezgustătoare - Alex & Emma şi The Story of Us. Cîndva, prin anii '80, Reiner a fost implicat în realizarea genialului mockumentar This Is Spinal Tap şi a semnat două dintre cele mai interesante şi atipice adaptări după prolificul Stephen King - delicatul Stand by Me şi ferocele Misery. Odinioară... Între timp a îmbătrînit, s-a ramolit, înmuiat şi a decis să bifeze, cu asupra de măsură, cea mai odioasă, exploatantă şi dezgustătoare (sub)specie hollywood-iană - cea care, de la Love Story încoace, circulă prin lume şi agresează spectatori paşnici şi inocenţi sub eticheta de tearjerker; adică, literal, "storcătoare de lacrimi". Cu accent pe stors. Ştiţi genul - personaje de preferinţă antipatice într-o situaţie extrem-dramatică, dacă se poate muribunde care, în faţa "ultimelor adevăruri", găsesc iluminarea, credinţa, pacea şi dragostea de semeni printr-o serie de experienţe parcă luate cu japca din ubicuele cărţi de autoperfecţionare, instigate, în general, de întîlnirea mirabilă cu un alt individ aparent defavorizat, bun ca pîinea caldă. Care personaj-motor-al-acţiunii (sau succedaneu pentru lipsa crasă de inspiraţie a scenaristului) e un soi de formă goală, bună doar ca să îi ajute să vadă, ca-n oglindă, nimicnicia şi egoismul în care s-au complăcut, eventual cu referinţe pendulînd între agasant şi obsesiv, la credinţă, smerenie ş.cl.

Aşa şi filmul nostru, pardon, al lui Reiner & co - sincer, nu i-am dori nimănui să aibă ceva de-a face cu el. Jack Nicholson, obez, buhăit şi isteric cum ne-a obişnuit, e bogătanul singuratic, multiplu divorţat şi acru cît cuprinde, ajuns în aceeaşi rezervă a spitalului pe care îl conduce (!) cu sentinţa de cancer terminal atîrnîndu-i deasupra mutrei rînjit-puhave. Iar Morgan Freeman e un biet intelectual obsedat de Jeopardy! forţat de greutăţile vieţii să fie doar mecanic auto, căsătorit (de-o eternitate), familist convins, bla-bla. Şi, normal, dacă tot stau în paturi alăturate, cu moartea aşteptîndu-i după colţ şi n-au nimic în comun, se vor împrieteni la cataramă şi vor porni să bifeze lista din titlul original - adică lucrurile pe care e musai să le faci înainte să dai colţul ("kick the bucket", cum zic americanii).

În meniu, tot ce şi-ar putea dori un canceros care-şi borăşte maţele între două şedinţe de chemoterapie: skydiving, pocnit maşini de curse în ritm de ZZ Top, Riviera franceză, safari în Africa (dar nu vînat, că ar fi politic-incorect), zăbovit şi discutat platitudini în faţa piramidelor egiptene; bifat Taj Mahal în India, ceva Hong Kong, ratat Everest-ul pe rezon de ceaţă. Există şi nişte femei prin acest sinistru "hai să rîdem de cancer şi să crăpăm fericiţi/împăcaţi, că nu-i aşa rău", dar chiar nu contează - totul e la fel de viu precum decorurile de carte poştală prin care regizorul (ha?) îi plimbă pe cei doi mari actori septuagenari. Dintre care, am mai zis, Nicholson îşi face numărul de scîrbă şmecher-acidă care ascunde bine o inimă de aur, iar Freeman - altminteri, în ciuda tuturor imbecilităţilor în care apare, poate cel mai impunător performer american în viaţă - baleiază prin obişnuita persona pios/nobilă rafinată de pe la Driving Miss Daisy şi Shawshank Redemption încoace. Dar nici el nu poate face nimic pentru a salva acest odios manifest carpe diem care jigneşte (sau oripilează) pe oricine a avut vreodată prin preajmă bolnavi terminali...