Pînă să-şi finalizeze continuarea la Hellboy, mexicanul Guillermo del Toro s-a concentrat un pic pe cariera de producător, oferindu-ne anul trecut acest thriller întunecat şi melancolic ce s-ar putea formal încadra în mult-hulita categorie a horror-urilor, dar pe care povestea, performanţele actoriceşti şi, mai ales, miza emoţională, îl duc mult dincolo de clişeele genului.
Tema e familiară şi, chiar, una obişnuită în producţiile recente ale ibericilor - o combinaţie de dramă de familie, suspans, fantome ale trecutului care cer dacă nu răzbunare, măcar să fie ascultate şi luate în seamă. Şi, tot ca în multe alte pelicule din aceeaşi categorie, receptorul ideal e un copil - Simón (Roger Príncep). Fiu adoptiv al unei femei, Laura (Belén Rueda) care a crescut în orfelinatul din titlu şi s-a întors acum, alături de soţul terapeut, pentru a-l renova şi repune în uz, spre folosinţa copiilor invalizi, infirmi etc. Simón e singuratic şi, deşi nu ştie, bolnav de SIDA - ceea ce înseamnă că nu are prea mult de trăit oricum. Părinţii îl iubesc, însă, îi tolerează chiar şi înclinaţia (rezultată, poate, din izolare) spre prieteni imaginari, deci nu se îngrijorează prea tare cînd îşi mai adaugă unul la colecţie, o dată ajuns în vechea şi ciudata nouă casă. Care e o realizare în sine, cu lungile-i culoare întunecate, scîrţîiturile, pîrîiturile şi misterioasele voci ce o populează... Şi pe care regizorul debutant (a mai făcut doar două scurt metraje) o filmează competent, evitînd totodată exagerările şi falşii fiori atît de abuzaţi de majoritatea colegilor săi.
N-avem nici cadre videoclipiste, nici tăieturi bruşte care să te ridice din scaun, ci, pur şi simplu, o lentă, coerentă şi extrem de credibilă acumulare de tensiune şi detalii care să contureze sumbra perspectivă finală (nu, nu e un film cu happy end!) şi să crească, ameţitor, emoţia pe care această poveste - poate nu tocmai originală, dar clasic/ impecabil spusă - o trezeşte. Căci Bayona a ales, întîi şi întîi, să articuleze nişte personaje convingătoare, puternice şi nuanţate, astfel încît şi drama lor să poată implica şi convinge. În frunte cu mama îndurerată - căci, la un moment dat, copilul dispare fără urmă şi ea "vede" fantoma copilului cu chipul acoperit de un sac care devenise tovarăşul de joacă al lui Simón şi de acolo se accentuează o spirală a durerii care o va duce spre reconstituirea unor tragedii trecute şi într-o direcţie realmente neaşteptată.
Şi da, filmarea e clasică, dar eficientă, deşi merită remarcat accentul pus pe imaginile (spre sepia) de zi, ce potenţează întunecimea rău-prevestitoare a interioarelor, în contrast cu stereotipatele cadre înnegrite care îneacă atîtea horror-uri, tipurile de personaje le-aţi mai văzut - de la tatăl care crede doar în ştiinţă şi devine convins că soţia înnebuneşte la dubioasa asistentă socială care dă tîrcoale sau mediumul angajat de Laura -, dar toate au carne şi suflet. Ca şi filmul lui Bayona, în care simţi influenţa mentorului del Toro, autor şi el al unei minunate poveşti cu fantome (El espinazo del diablo), dar şi siguranţa unui regizor care a preferat să spună o poveste - tristă - în loc să epateze cu trucuri vizuale. Iar finalul chiar te pune pe gînduri. Ceea ce producţiile de tipul ăsta fac mult prea rar.