Vroiam să vă recomand un film nou, cum ar fi
El orfanato, dar lumea cinematografică a rămas numai în săptămânile care au trecut, "orfană" cu trei nume imense, "
three amigos"
parafrazându-l pe John Landis şi pletora lui de
piñatas.
Pe 24 martie 2008 a murit
Richard Widmark la 93 de ani, era propus pentru Oscar omagial acum cîţiva ani (premiu pe care nu
l-a luat niciodată şi a fost doar pe
short list, i
l-au dat lui Kazan), unul din actorii mei preferaţi
heavies de cînd eram copil (din
Principiul dominoului, Roiul), killerul psihotic Tommy Udo din
Kiss of Death (1947, Henry Hathaway), în care împinge o bătrînă în scaun pe rotile pe scări, primul lui rol de cinema, pentru care a fost nominalizat la Oscar pentru rol secundar.
Anti-eroul sau negativul
dintr-o grămadă de filme
noir, un om morocănos, cu o faţă neliniştitoare. Hoţul din
Pickup on South Street (1953) şi căpitanul de submarin din
Hell and High Water (1954), ale lui Sam Fuller, protagonist de westernuri ca
The Law and Jack Wade (1958, John Sturges),
Warlock (1959, Edward Dmytrick),
The Alamo (1960, în care e Jim Bowie, regizat de John Wayne),
Toamna Cheyenilor (1964, John Ford). A fost detectivul
Madigan in filmul lui Don Siegel (1968), urîtul mr. Ratchett asupra căruia se comite
Crima din Orient Express (Lumet, 1974) şi doctorul malefic din
Coma (1978). Eu
mi-l amintesc ultima dată din
Against all Odds,
remake-ul la
Out of the Past din 1984, dar a mai apărut în cîteva filme pînă în 1991, cînd
s-a retras definitiv.
Pe 31 martie 2008,
Jules Dassin, regizorul lui Richard Widmark la
Night and the City (1950) moare la Atena, oraşul său de adopţie, la 96 de ani. Apărea, extrem de jovial şi prezent în interviurile de pe discurile din colecţia Criterion care a scos toate filmele sale clasice,
noir (
Night and the City, Thieves Highway, Brute Force şi
Naked City), făcute în America înainte de a fi declarat comunist şi pus pe lista neagră a activităţilor
anti-americane (HUAC), dar cel mai faimos film
l-a făcut în Franţa, în exil,
Rififi sau
Rififi chez les hommes, premiu de regie la Cannes în 1955, în care şi joacă sub numele Perlo Vita. Filmul are o secvenţă antologică, spargerea "pe muţeşte", pe care Dassin
şi-a autoparodiat-o mai tîrziu în
Topkapi (1964) inspiraţie şi referinţă a genului, de la
Cercul roşu de Melville (1970), la
Mission: Impossible (1996, Brian de Palma). Dassin
s-a însurat cu actriţa Melina Mercouri pe care a
dirijat-o şi alături de care a jucat în
Never on Sunday (1960), nominalizat la cinci Oscaruri şi premiat pentru cel mai bun cîntec. Este tatăl lui Joe Dassin, celebru cîntăreţ care a murit la doar 42 de ani, în 1980.
Iar pe 5 aprilie 2008
s-a dus şi
The Last Hard Man (după cum scria
SMS-ul primit, de la filmul pe
care-l pusesem deoparte
să-l revăd, în care joacă alături de, de fapt contra lui, James Coburn,
The Last Hard Men, 1976). Sau
The Omega Man, din adaptarea din 1971 după romanul
I am Legend al lui Richard Mathieson. Sau alte feluri de
omega men, astronautul din
Planeta maimuţelor (1969), poliţistul din
Soylent Green (1973). Moise în
Cele zece porunci (1956),
Ben-Hur (în 1959),
Cidul (în 1961), Michelangelo (în
Agonie şi extaz, 1965). Vargas din
Touch of Evil (1958, Orson Welles),
Maiorul Dundee (Sam Peckinpah, 1965), seniorul din
Lord of War (1965, Franklin J. Schaffner),
Will Penny (Tom Gries, 1968), Antoniu din
Antoniu şi Cleopatra (1972), regizat chiar de el. Da, chiar El,
Charlton Heston, 84 de ani, declarat bolnav de Alzheimer în 2003. Controversat mai recent pentru că a fost preşedinte NRA (
National Rifle Association),
pro-port armă şi republican, nu poate fi contestat ca una din cel mai mari legende ale ecranului. "
If you need a ceiling painted, a chariot race run, a city besieged, or the Red Sea parted, you think of me." Cu toţii, RIP, rămîn în filmul memoriei.
