Ce spune asta despre moralitatea organizatorilor de jocuri? Îi plasează în aceeaşi categorie cu traficanţii de droguri? Categoric, nu - din simplul motiv că dependenţa de stupefiante, spre deosebire de toate celelalte, este garantată sută la sută (ceea ce le-a şi scos în afara legii, în atâtea ţări civilizate). I-am putea echivala, oarecum, cu producătorii de alcool, sau de tutun, sau de orice alt produs care generează uneori dependenţă şi, de regulă, costă mai mult decât face. Sunt businessmeni care investesc în dorinţa oamenilor de a se distra, la un nivel crescut de tensiune, dar şi de inutilitate - şi cum firea umană e aşa cum e, acest paradox a făcut din industria jocurilor de hazard una dintre cele mai lucrative - şi, implicit, oneroase - sfere ale economiei (legitime sau nu). Pornind de-aici, ar fi enorm de speculat, pe multiple planuri - financiar, legislativ, moral, etc. - şi numai scopul limitat al acestui articol mă determină să suspend, deocamdată, discuţia.
Pentru că filmul lui Robert Luketic, după un scenariu de Peter Steinfeld şi Allan Loeb (bazat pe cartea lui Ben Mezrich Bringing Down the House: The Inside Story of Six M.I.T. Students Who Took Vegas for Millions, despre un caz real) nu-şi propune demersuri analitice prea profunde în sensurile arătate mai sus, urmărind mai degrabă mecanismele detaliate prin care cei şase tineri cu aptitudini mintale speciale şi specifice (o memorie ieşită din comun, un simţ aparte al probabilităţilor şi statisticii, o logică tăioasă şi un sânge rece remarcabil) au reuşit să câştige sistematic la Blackjack (sau 21), trişând eminamente... în gând (plus un sistem de comunicare codificat între ei, ca accesoriu). Adevărul, însă, este că problemele etice şi morale nu pot fi eludate, atunci când filonul dramaturgic central al filmului se coagulează în jurul confruntării între respectivii cvasi-trişori şi forţele de securitate ale cazinourilor. Pe şleau spus: cine are dreptate?
Sub acest aspect, 21 rămâne extrem de frustrant - nu fiindcă s-ar abţine să dea vreun răspuns definitiv, ci pentru că bâjbâie cu brio la formularea problemei. Cei şase protagonişti, cum spuneam, nu încalcă nici o lege sau regulament - pur şi simplu gândesc şi-şi fac semne. La rândul lor, sistemele cazinourilor trişează la greu (şi nu numai în sens moral), dar toată lumea închide ochii, atâta vreme cât îşi ia partea (inclusiv pe canalul fiscului). Incapabili să-şi protejeze legal afacerile împotriva unor asemenea atacuri "cu mintea", gardienii hazardului sunt nevoiţi să recurgă la ameninţări, şantaje, forţă brută şi alte abuzuri - şi ştim cât de redutabile sunt mafiile cazinourilor din întreaga lume. Toate aceste elemente esenţiale pentru a formula o atitudine coerentă, dacă nu şi o opinie definitivă, apar doar sporadic în story-ul lui Steinfeld şi Loeb, fără a deveni argumente ale unei structuri dramaturgice substanţiale. Firul narativ principal nu face decât să urmărească aventura hârjoanei dintre cele două tabere - şi ar face-o bine, pentru că aplică just regulile construcţiei dramaturgice, ale epicii cinematografice şi ale naraţiunii în imagini. Pe scurt: e o poveste luată din viaţă, ajustată estetic doar parţial, gândită imperfect şi foarte bine spusă.
Unul dintre rezultatele acestei superficialităţi este toptanul de inadvertenţe care împânzesc filmul - de la nenumăratele naivităţi ale modului de a acţiona al tinerilor, parcă anume ca să fie prinşi (acţionează mereu în acelaşi cazinou, câştigă non-stop, ajung să-şi vorbească la per tu cu dealerii, şi nu se machiază decât în secvenţa finală - da' acolo, deh, era cu schepsis!) până la delicioasa alergătură prin labirintul bucătăriilor, pe unde Jim Sturgess şi Kate Bosworth, ajunşi acolo pentru întâiaşi dată, îi fac o leapşă de toată frumuseţea pe vechii agenţi de pază ai firmei (Kate, pe tocuri cui; ghiulelele legate de gleznele urmăritorilor nu se vedeau în cadru).
Altă consecinţă a aceleiaşi inabilităţi, de natură structurală, stă în faptul că filmul, atât ca scenariu cât şi ca regie, acordă o atenţie accentuată ploturilor paralele construite pe relaţiile dintre membrii grupului, şi mai ales ale acestora cu mentorul lor, Micky Rosa (Kevin Spacey) - legitimă, datorită componentei umane a acestui strat, dar insuficient justificate prin compoziţia personajelor (singurii mai consistenţi fiind Ben şi Mickey), şi împletită cam printre sughiţuri cu conflictul principal. Ca urmare, tocmai în ultima treime, când tensiunea ar fi trebuit să dea în clocot, filmul începe să se fragmenteze, lăsându-ţi gândul să se plimbe brambura.
Cea mai cât toate zilele gafă, pentru care ar merita să fie luaţi la scatoalce toţi împricinaţii (Steinfeld, Loeb, Luketic şi Kevin Spacey - că-i din tagma producătorilor), este pastişa proastă după Cacealmaua lui Roy George Hill. Tot fragmentul final nu face decât să reia la modul tont ceea ce în The Sting scăpăra de inteligenţă, întorcând totul pe dos - dacă Hill ne juca pe degete cu: "Hehe, aţi crezut că-i aur? Ei bine, uite că-i platină", doăşunienii sunt şi mai şi: "Eh şi voi acuma - vreţi argint! Da' inoxu' ce-are? Ia la tata, că ţine la umezeală!". Se remarcă şi faptul că, în momentele oportune, explicaţiile ni se servesc mură-n gură, à la The Illusionist (care la rândul lui copia idiot The Usual Suspects; acolo măcar, de bine de rău, îi străfulgerau prin minte, fără nici o noimă, lui Paul Giamatti; aici, ni le străfulgeră Luketic în ochi nouă, spectatorilor), sub forma unor flash-back-uri scoase din burtă (ba încă, şi cu trucul ieftin de a relua continuând dincolo de tăietura de montaj, ca să ne-arate abia acum că, de fapt, mai departe s-a-ntâmplat altfel). Dacă acest final e doar semi-previzibil, nu de tot, meritul e al nostru - că parcă-parcă nu ne-am fi aşteptat la o soluţie atât de răsuflată. În schimb, pentru alte surprize telefonate cu juma' de film înainte, tot Luketic ia magna cum laude: ori de câte ori îl vedeam pe Ben adăugând alte teancuri de dolari în haznaua de deasupra tavanului, mă-ntrebam peste câte minute va descoperi că s-au dus, da, vai, s-au dus - şi, mai ales, cine-o să-i găbjească; cei drept, pariul ăsta l-am pierdut (eu mizasem pe tocilarii cu roata automată).
Nu-i vorbă, Luketic dovedeşte cu prisosinţă, pe tot parcursul filmului, că n-are pic de simţ al naraţiunii alternative - de la mizanscena şi decupajul secvenţei, până la ultima tăieturică de montaj. La fel de din topor e şi prima apariţie a lui Cole Williams (Laurence Fishburne), bumbăcind un trişor necunoscut prins cu fofârlica: n-are nicio treabă cu povestea, e vârâtă acolo strict ca să ne-anunţe cu cine vor avea de-a face, mai târziu, ai noştri. (Greu era s-o agaţe de ei c-un cârlig, fie la-nceputul secvenţei, fie la sfârşit - ca să nu vorbesc de oarece racorduri mai subtile!)
Noroc că, la nivelul imediat al povestitului pur şi simplu, omului îi merge mâna. Secvenţele de la mesele de Blackjack au nerv şi te fură - deşi, mamă-Doamne ce-ar fi scos din ele Zemeckis sau Hitchcock! Personajele sunt conduse acceptabil, beneficiind şi de talentul incontestabil al actorilor principali: Kevin Spacey e Kevin Spacey (şi i-ar fi crescut acţiunile cu multe procente, dacă partitura lui Micky Rosa avea profunzimi autentice, nu mima un personaj complex doar c-aşa scrie la carte), iar Jim Sturgess, după bogata sa experienţă de actor teenager şi apoi june, îşi urmează traiectoria jalonată în Across the Universe şi The Other Boleyn Girl. Laurence Fishburne devine de-a dreptul enervant, când îl vezi ce bun e pe un rol atât de schematic - ca un costum Armani pe-un manechin cu zâmbet sticlos. Kate Bosworth îţi trânteşte ochii-n cizmă şi mai şi decât când era Lois Lane, da'-n rest... tot nu se impune ca o a doua Michelle Pfeiffer, Sienna Miller sau alt iepuraş d-ăsta care să mai şi actorizeze, pe lângă cum arată. Las Vegasul joacă la fel ca-n Ocean...-ele numerotate şi sute de alte filme puţin peste medie - adică fără nervul lui Scorsese.
22-23 aprilie, 2008,
Bucureşti, România