Cel de-al treilea spectacol al programului "Teatrului de consum" de la Green Hours, care a avut premiera săptămâna aceasta, este Stop de Tempo, pe un text chiar al regizoarei, Gianina Cărbunariu, scris pentru şi cu actorii spectacolului: Rolando (Matsangos), Paula (Gherghe) şi Maria (Obretin).
Trei oameni îşi mişcă spasmodic singurătăţile de fiinţe singure în căutarea întâlnirii privilegiate cu fericirea: Maria îşi ia trei slujbe ca să fie la-nălţimea consumismului propriilor părinţi, Rolando vrea să fie DJ şi "cool" ca să se ţină după el admiratoarele, Paula e copywriter şi lesbiană, a părăsit-o iubita şi s-a săturat să vândă "mama-care-dă-bine-în-orice-reclamă". Se-ntâlnesc mulţumită hazardului obiectiv, într-o discotecă; într-o altă discotecă îşi vor descoperi vocaţia – o singură siguranţă scoasă din panoul de comandă aruncă într-o secundă înapoi la autenticele origini ale umanului toată acea gloată "cool", fără minte şi panicată. §i nu e decât un pas de la discotecile din Bucureşti la cele din ţară, apoi la teatre, cinematografe, supermaket-uri sau McDonald’s-uri; iar dacă România "ar fi legată la un tablou de comandă"...
În felul lui, spectacolul de la Green Hours al Gianinei Cărbunariu şi al celor trei actori e unul anarhist; are un radicalism al disperării care se-ntâlneşte circular cu dragostea faţă de o Românie care, iubită cu mari capricii, se refuză unora pentru a se dărui în exces altora. De aici prezenţa în spectacol a unora din poeziile lui Marius Ianuş din "Manifestul anarhist" şi "Ursul din contăiner" ("Sunt legat/ de ţara aceasta măreaţă/ cu gheare de sânge,/ cu un spasm de nebun"), cu efect de cufundare într-un abis al prezentului negru şi viitorului aşişderea.
Regizoral vorbind, Stop the Tempo are o originalitate şi o ingeniozitate care mimează ingenuu simplitatea; personajele vorbesc fără să se audă unul pe celălalt, într-o permanentă zbatere aparent haotică, construind spaţii şi identităţi variabile doar din fascicolele unor lanterne cu capacitatea magică de a se multiplica (iar lumina şi întunericul au la fel de importante roluri). E un real-ficţional cu propensiune spre un poetic aparte, în care te aruncă brusc tocmai revelaţia identităţii de fişă de buletin a celor trei: codul numeric personal (17910..., 27903..., 2780104....), nume (Matsangos), prenume (Rolando), numele părinţilor (tata - Procopis, mama - Georgeta), locul naşterii (municipiul Bucureşti) ...
Spectacolul Gianinei Cărbunariu nu te lasă să pleci la fel cum ai intrat; e un teatru cu o atitudine etică tranşantă care nu-i mai dă voie spectatorului să privească detaşat, la adăpostul autonomiei esteticului, şi asta fiindcă, odată pentru totdeauna, regizoarea-dramaturg a ales teatrul pentru exact ceea ce el este: cea mai directă şi imediată formă de exprimare de sine. Se prea poate ca des-vizitatorii teatrului făcut în România să nu găsească foarte comodă obligaţia de a-şi construi o atitudine faţă de o atitudine (şi nu faţă de o propunere estetică eliberată formal de implicarea etică a creatorului însuşi); e totuşi un bun moment de regăsire a funcţiilor subtile a ceea ce de demult se numea catharsis. Nu e tezism şi nu atentat la pudoarea naţională. E libertatea unui om care vorbeşte în teatru o limbă pe care trebuie să-nvăţăm a o recunoaşte.