Teatrul Odeon este una dintre puţinele scene româneşti care îşi urmăreşte coerent şi consecvent programul de prezentare a formelor multiple ale teatrului modern. Când a fost director, Alexandru Dabija a jucat un rol esenţial în definirea acestui scop, materializat acum prin propria operă scenică.
De câtva timp regizorul Alexandru Dabija a optat pentru un fel de teatru în care performanţa lui se topeşte în structura spectacolului evitând "să se arate", să etaleze efecte şi să provoace exclamaţii cu privire la puterea lui de a ocupa avanscena. Punerile lui în scenă sunt migăloase, tensiunea se naşte din interpretarea actoricească, misterul se întreţine prin savante schimbări de unghi. Recenta premieră de la Teatrul Odeon, Camera de hotel, trilogie de Barry Gifford confirmă că alegerea acestui drum nu a fost o întâmplare. Scenarist al filmului lui David Lynch Wild at Heart, autorul considerat un maestru al dezvăluirii părţii întunecate a Americii, manevrează cu profesionalism bizareria, marginalitatea.
Trei piese scurte, trei întâmplări se desfăşoară în acelaşi spaţiu convenţional (scenografia Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv); un recepţioner de o naţionalitate incertă (Mugur Arvunescu) veghează, intervenind când acţiunea pare a depăşi graniţele admise de regulamentul misterios al instituţiei (lumii?) pe care o reprezintă. Ocupanţii succesivi ai camerei sunt semne ale unui univers nesigur, oamenii nu sunt ce par a fi: ciudăţeniile apar după o banală întorsătură de frază, siguranţa mişcărilor într-o lume cunoscută se clatină, explicaţiile nu fac decât să adâncească misterul, identităţile se tulbură, cuvintele păstrează logica normalităţii, dar ceea exprimă ele ţine de lumea instinctelor obscure, a obsesiilor neexprimate, a unui trecut pe jumătate uitat, pe jumătate deformat. Şi tocmai această permanentă trecere de la realitatea cunoscută la contactul cu ceea ce ne scapă devine esenţa spectacolului reprezentat la cota sa de excelenţă prin rolul jucat de Marcel Iureş. Boca este un bărbat adult, uşor adus de spate ocupă camera de hotel cu prostituata adusă de el. Timid şi neîndemânatic, bărbatul răspunde anapoda avansurilor profesioniste ale femeii (Antoaneta Zaharia). Apare Louis, un dur (Mircea Constantinescu) şi se pare că episodul va lua o turnură criminală, aşa cum se sugerează că s-a mai întâmplat în trecutul celor doi. Dar chiar s-a întâmplat? Louis este un necunoscut sau este cumnatul lui Boca? Este iniţiatorul violenţei sau instrumentul lui Boca? El există sau este o proiecţie a subconştientului lui Boca? Toate aceste ipoteze sunt permise şi toate devin plauzibile datorită puterii interpreţilor de a le sugera, fără a confirma vreuna dintre ele.
Întunericul din Pana de curent - cel de al doilea episod - devine cadrul în care Diane (Antoaneta Zaharia) poate vorbi despre propriile zone de întuneric - la limita maladiei - şi inflexiunile unei copilării rău trăite se strecoară şi în cele din urmă copleşesc lumea femeii adulte. Raţional, Danny (Pavel Bartoş) o susţine.
Când camera de hotel este ocupată de doamna Kashfi, o magiciană care acolo îşi primeşte clienţii, bunica moartă (Dorina Lazăr) capătă corporalitate şi poate discuta liniştită cu nepoata ei, oferindu-i tandreţea şi dragostea atât de necesare. Concretul impus de scenă devine fragil şi nesigur fără nici un sprijin exterior, fără fumul înecăcios lansat din culise şi înecând sala, aşa cum se întâmplă în majoritatea spectacolelor recente, când publicului i se atrage atenţia că pe scenă se petrece ceva deosebit.
Nu este un spectacol pe gustul celor care identifică regia modernă de teatru cu marile desfăşurări, unde lumina şi sunetul dat la maximum însoţesc mişcările haotice ale unei figuraţii bezmetice, actorii rostind un text neinteligibil. Pentru regizorul Alexandru Dabija, teatrul este o cale de acces spre misterul fiecărui om şi descifrarea acestei enigme se face cu bisturiul, nu cu toporul. E un teatru modern şi nu un teatru modernizat, lumea lui e mai legată de mare literatură dramatică decât de mijloacele media etajate pe scenă.