Printre comentariile suscitate de misterioasa Lege a Teatrelor (misterioasă pentru că nimeni, nici măcar cei ce au participat la elaborarea sa, nu ştiu să spună dacă, pusă în aplicare, ea îi va ferici ori, dimpotrivă, îi va întrista amarnic pe presupuşii beneficiari), printre subiectele de discuţie, aşadar, iscate "în sânul colectivelor" de principala normă ce va reglementa în viitor activitatea instituţiilor de spectacol se numără, de la o vreme, şi conceptul de trupă. Ce înţeles va căpăta această noţiune - fundamentală, în teatru - în noile contexte?
Pentru că, fără îndoială, accepţiunea actuală a cuvântului va trebui să se adapteze realităţii modificate. Dacă nomenclatorul propus de lege nu va suferi ajustări, teatrele vor deveni, peste câtva timp, teatre de repertoriu, teatre de proiecte şi teatre-gazdă. Ultimele - limpede - vor dispune doar de o clădire şi de un "staff" administrativ minim, care să se ocupe de regia acesteia; dar celelalte? Situaţia pare clară în cazul teatrelor de repertoriu, care vor avea un ansamblu stabil, angajat pe... Aici lucrurile se complică brusc.
Singurul tip de angajament care conferă stabilitate efectivă unei trupe este cel pe durată nedeterminată; pe viaţă, cum s-ar zice. Numai că, de câţiva ani de-acum, în niciun teatru interpreţilor nu li se mai oferă contracte definitive; actorii sunt angajaţi pentru câte o stagiune, cu posibilitatea de prelungire a colaborării dacă instituţia e mulţumită de "prestaţia" lor, sau, chiar, pentru câte un spectacol - adică exact la fel cum se procedează în teatrele de proiecte. Fireşte, ceea ce ne preocupă aici şi acum nu este eventuala confuzie între diversele tipuri de scene publice, ci, aşa cum spuneam, fizionomia pe care o va căpăta, în condiţiile date, trupa. O trupă este un organism viu, autonom şi autosuficient, a cărui existenţă nu depinde de o clădire şi transcende durata efemeră a unui spectacol; o trupă este o structură socio-profesională neţinând de vreo clasificare şi care se subordonează unui crez estetic unic, ba chiar unei viziuni împărtăşite despre lume şi viaţă; o trupă este o comunitate de interese şi aspiraţii. Vorbim, desigur, despre trupa adevărată. Cu ea ne interesează ce se va întâmpla mai departe. Şi cu ea nu ştim ce se va întâmpla mai departe.
Aceste întrebări fără răspuns previzibil au început să-mi bâzâie într-un colţ al minţii în timpul unui spectacol văzut, spre sfârşitul stagiunii, la Teatrul Odeon. Nu pentru că spectacolul nu era bun, ci tocmai pentru că spectacolul era bun. El se numeşte Camera de hotel. O trilogie, porneşte de la trei texte de Barry Gifford, este regizat de Alexandru Dabija şi jucat de câţiva minunaţi actori - aceiaşi (sau aproape aceiaşi) cu care regizorul a realizat, în 2007, o montare nominalizată, în cadrul Galei UNITER, la Premiul pentru cel mai bun spectacol: Ionesco. Cinci piese scurte, un coupé cu texte de Eugène Ionesco. Ce au în comun româno-francezul Ionescu - prefer varianta autohtonă a numelui autorului, pentru sunetul ei cu desăvârşire... ionescian - şi americanul Barry Gifford (născut în 1946, dramaturg, scenarist, poet, romancier, eseist etc., etc., cu premii şi succese internaţionale) este, oricât de neaşteptat, foarte uşor de văzut în spectacol: o privire amuzat-compătimitoare asupra oamenilor, aduşi de viaţă în cele mai neverosimile împrejurări şi blocaţi de ei înşişi în cele mai uluitoare relaţii. Pretextul dramaturgic al "trilogiei" lui Gifford e unul oarecum ostenit prin frecventare asiduă: spaţiul închis, fix (în speţă, camera de hotel cu numărul 603), prin care se perindă cele mai diverse tipuri umane (tragice, comice, patetice, extravagante sau chiar, aşa zicând, extracorporale), angrenate în diverse poveşti, compuse în diverse tonalităţi - poliţisto-groteşti, realisto-melodramatice, farsesco-suprarealiste (parcă e lista lui Polonius, în Hamlet: prietenii ştiu ei...!), despre care nu dau amănunte, căci în fiecare dintre cele trei "episoade" nu doar finalul este surprinzător, ci şi meandrele conflictului.
La fel ca în Cinci piese..., Dabija construieşte, în colaborare cu Laura Paraschiv, un decor unic conţinând, în adâncimea scenei, mai multe locuri de joc, bine exploatate prin intrările şi ieşirile personajelor. Acestea sunt întrupate, de la o poveste la alta, de aceiaşi actori, care îşi pot dovedi astfel, din plin, înzestrarea, schimbând "cheile", "măştile" şi mijloacele de expresie. Se impune, indiscutabil, Antoaneta Zaharia, care joacă pe rând - şi cu egal talent - o prostituată ghinionistă, o soţie bolnavă de nervi şi o mamă autoritară; singura problemă a acestei excelente actriţe este glasul: sunt momente când replicile ei nu răzbat în sală - ori nu se înţeleg. Păcat... O urmează cu bravură Mircea Constantinescu, desenând precis şi cu haz savuros un infractor dur şi apoi un funcţionar solemn. În roluri de mai mare sau mai mică întindere, Paula Niculiţă (o fetiţă ciudată, compoziţie executată perfect de tânăra actriţă), Pavel Bartoş (un soţ iubitor), Liana Mărgineanu (o "ghicitoare" ţicnită), Mugur Arvunescu (recepţionerul foarte suspect al aparent nevinovatului hotel) sunt ireproşabili. "Copertele" de succes ale spectacolului sunt asigurate de Marcel Iureş, pe post de guest star, animând cu dezinvoltura sa obişnuită silueta atrăgătoare-ameninţătoare a unui psihopat, şi de Dorina Lazăr, irezistibilă, prin naturaleţe, căldură şi umor discret, în rolul unei bunici... moarte şi-ngropate. Împreună, actorii şi regizorul dau sens şi realitate noţiunii de trupă, aşa cum a existat ea dintotdeauna în teatru. Mai are acest "dintotdeauna" şanse să rămână "pentru totdeauna"? Aceasta-i întrebarea.
P.S. O menţiune specială pentru caietul-program al spectacolului, alcătuit - ca de obicei, la Odeon - cu fantezie şi profesionalism (editori: Tamara Susoi şi Laura Sterian; grafica: Sabina Spatariu).