Ultima oară am scris de Stephen King, anul trecut, pe când a ieşit în cinema (Camera) 1408. Şi am explicat de ce filmul acela era ratat. Acum Frank Darabont, scenarist de renume în domeniu, a adaptat pentru a treia oară în cariera de regizor o operă de King (după The Shawshank Redemption şi The Green Mile). Este vorba de nuvela The Mist, apărută în 1985, ca parte a colecţiei Skeleton Crew. Story simplu şi paranoic, într-un orăşel, nişte oameni sunt surprinşi în magazinul universal de o pîclă misterioasă, din care vin tot soiul de monştri. Tradus la noi Negura, mai poetic decît ceaţa, care oricum ar fi The Fog (film de John Carpenter din 1980, citat de King şi Darabont, în care odată cu ceaţa vin un soi de zombi fantomatici leproşi). Combinat cu The Blob, clasicul din 1958, al cărui remake Darabont l-a scris în 1988.
Faţă de toate horrorurile recente, e cel mai apropiat de reinvenţia genului cu monştri din Cloverfield / Monstruos, unde însă personajele nu sunt foarte interesante, iar la Darabont (care pare old-fashioned şi în alt secol faţă de Cloverfield), personajele sunt mai interesante, creaturile sunt doar un pretext. Eroul este David Drayton, interpretat de Thomas Jane (din Punisher, Deep Blue Sea şi altă adaptare după King, Dreamcatcher). Profesiunea lui e artist grafic, iar în film toate desenele create de el sunt semnate de Drew Struzan (legendarul designer de postere, de la Star Wars şi Indiana Jones la cele două adaptări anterioare după King ale lui Darabont, la fel ca şi cea de faţă), şi vedem acolo un poster la The Dark Tower (seria cult a lui King, încă neadaptată pentru ecran) şi cel la The Thing (filmul lui Carpenter). Alături de Jane apar actori de compoziţie, Marcia Gay Harden e o bigotă enervantă care propovăduieşte sfîrşitul lumii conform bibliei şi pocăinţa prin renunţare, Andre Braugner e avocatul arogant, William Sadler, redneckul beţiv şi neplăcut, Jeffrey De Munn, ajutorul de încredere.
După gustul meu monştrişorii puteau fi mai puţini şi de mai puţine feluri, ei seamănă cu cei din Hellboy via Lovercraft, veniţi din altă dimensiune printr-un portal, ceea ce filmul nu spune şi lasă o ambiguitate totală asupra provenienţei lor. Ceaţa şi negura dau o nuanţă de vis rău, atmosferă de coşmar din care nu poţi scăpa, în care te scufunzi pînă la capăt. Finalul pe care nu pot să-l deconspir aici, a fost schimbat intenţionat de Darabont, cu acceptul lui King, şi e mult mai întunecat decît cel original. Cred că e şi un comentariu la situaţia actuală politică şi globală, ceea ce se poate vedea şi din rolul armatei americane în film şi a celor trei soldaţi care se adăpostesc în magazin. Cert este că el ridică mult filmul, chiar dacă nu a fost pe gustul spectatorilor americani.
Muzica lui Mark Isham e atipică, elegiacă, adaugă o nuanţă de dramatism, ajutată şi de vocea care se tînguie, a Lisei Gerrard (soundtrackul include Host Of The Seraphim cu Dead Can Dance). The Mist e inegal şi cu lungimi şi repetiţii dar fascinant şi transformă un spectacol de sperieturi în ceva pe o temă mai gravă, care mi-a amintit de Transportul, un film unguresc premiat la Avoriaz pe care l-am văzut ca o nălucă în anii 80 în sală şi Sacrificiul lui Tarkovski, ceea ce nu se întîmplă cu multe filme din gen. Darabont a vrut iniţial să filmeze în alb-negru şi acum pe DVD-ul apărut în America, pe al doilea disc el e retuşat în alb-negru; cred că în versiunea asta filmul va deveni şi mai bun.
(Trei stele din cinci)
Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland