Într-adevăr, o joacă este piesa aceasta a lui George Bernard Shaw, o farsă. S-o fi amuzat şi el cînd a comis-o, s-au amuzat acum, cu siguranţă, actorii care i-au dat viaţă, pentru prima oară în româneşte, pe scena Naţionalului bucureştean. Nu e o piesă istorică, nu reconstrucţie fidelă a epocii se vrea; nici text filozofic nu e, pretenţii foarte mari nu afişează - deşi, pe alocuri, parcă se semeţeşte un pic. E o satiră politică sănătoasă, o luare în răspăr a falşilor liberali ai epocii autorului, uşor de extrapolat la vremurile mai apropiate nouă, e şi o suculentă satiră de moravuri (mai ales sexuale) ale "lumii bune", la fel de uşor de extins la orice epocă (ceea ce regizor şi actori întreprind cu voioşie şi aplomb).
De fapt, în farsa aceasta nu se întîmplă nimic, nu există o tramă propriu-zisă. Un căpitan englez (Silviu Biriş) se prezintă la Prinţul Potemkin (Ştefan Iordache) şi-l roagă pe acesta să-i înlesnească o primire la împărăteasă, prilejuind astfel o lungă, savuroasă scenă în care rusul e beat de-a binelea, dar se mai şi preface, inteligent peste poate, în timp ce englezul e frumos, constipat şi tîmpiţel. Cei doi îşi spun multe lucruri cu haz, replicile curg inteligent(e), ciocnirea culturilor, că de civilizaţie, într-un caz, nu prea poate fi vorba, scoate scîntei. Apoi englezul e primit de împărăteasa (Maia Morgenstern) care, abia trezită din somn, e desculţă şi aşa va rămîne cam pînă la sfîrşit. Ecaterina îl divinizează pe Voltaire, dar pronunţă şi englezeşte impecabil, freamătă de nerăbdare să vadă macheta noului muzeu (liberală luminată, mie-mi spui?), dar, en attendant, devine brusc interesată de chipeşul englez. Acesta, însă, oroare! e logodit cu o, fireşte, tipică englezoaică înţepată (Ana Macovei). Iar ciocnirea culturilor. Poliţaii împărătesei, conduşi de şambelan (Mihai Calotă) îl smulg pe bietul englez, după o luptă ca-n filme, de lîngă inocenta Claire şi i-l servesc pe tavă împărătesei, legat fedeleş. Aceasta începe prin a-l gîdila cu vîrfurile degetelor de la picioare (doar e desculţă!), apoi degustă temeinic trufandua, îi lasă logodnicei resturile şi revine la preocupările ei înalte. Final.
Bineînţeles, pe parcurs, toată lumea rîde, cîntă (în special Ştefan Iordache) şi dansează pe muzica frumoasă, de inspiraţie (surpriză!) rusească, a lui Nicu Alifantis, în coregrafia lui Păstorel Ionescu.
Aşa cum aţi ghicit, în montarea aceasta, nu regia e importantă - cred că nici nu şi-a propus -, deşi n-ar fi stricat mai multă reţinere: pe alocuri, nivelul poantelor e puţin prea jos, cade în vulgar. Nici scenografia (utilă, corectă, funcţională: decor şi costume de epocă, scaunul e scaun, jilţul e jilţ) nu e foarte importantă. Importanţi sînt actorii, ei şi numai ei. Mi-au dat impresia că joacă, într-adevăr, cu nedisimulată plăcere. Care se transmite spectatorului. E o mare bucurie să-l vezi pe scenă pe Ştefan Iordache, chiar dacă joacă destul de manierist, chiar bine cabotin. Dar, la cît talent are, la cît farmec degajă simpla lui prezenţă, la cît de multe, parcă nesfîrşite, trucuri ale meseriei ştie, la cum reuşeşte să fie stăpîn pe scenă pînă şi cînd nu face nimic şi să lase, totuşi, loc şi partenerilor, laşi deoparte spiritul critic şi te uiţi la el vrăjit. Cum te uiţi şi la Maia Morgenstern, urmărindu-i uimit gama infinită de modulaţii ale vocii, tehnica desăvîrşită cu care le alternează, jocul privirilor şi al gesturilor, ştiinţa cu care îşi domoleşte energia debordantă. Actriţa e, pe rînd, calină şi tăioasă, păpuşică prostuţă, femeiuşcă lascivă şi aristocrată inteligentă, chiar înţeleaptă, plină de umor. Ştiam că Maia Morgenstern poate juca la fel de bine şi comedie şi tragedie; în privinţa comediei, am încă o dovadă. Nu e puţin lucru să vezi pe acceaşi scenă doi actori de asemenea calibru. Aş spune, însă, că revelaţia e Silviu Biriş care le ţine piept fără nici un fel de complex. Un actor excelent, luminos, tonic care lucrează orice rol cu mare seriozitate. Îl remarcasem şi în precedentele apariţii, mai recent în rolul din Viaţa mea sexuală sau în cel din Fii cuminte, Cristofor (la Nottara). Aici dă totul, se dăruie fără rest - ceea ce, uneori, contrastează cu maniera vădit exterioară în care joacă partenerii lui. Căpitanul englez pe care îl face e de un haz nebun. Chiar dacă nu încheagă adevărate relaţii, şi scenele cu Ştefan Iordache şi cele cu Maia Morgenstern sînt savuroase. Roluri episodice, dar importante în economia piesei, care punctează momente de comedie de bună calitate, fac Natalia Călin, Florin Lăzărescu şi, mai ales, Mihai Calotă, care joacă un şambelan-poliţai cu vagi porniri de eunuc, din combinaţia privirilor gingaşe şi a gesturilor şi cuvintelor voit tăioase ieşind un comic de nestăvilit.
În totul, aşadar, un spectacol binevenit, plăcut, relaxant, în care actori minunaţi se şi ne amuză copios. E mult? E puţin?
Teatrul Naţional din Bucureşti
Ecaterina cea Mare, de G.B. Shaw
Traducerea: Antoaneta Ralian.
Regia: Cornel Todea.
Decoruri şi costume: Ştefania Cenean.
Muzica: Nicu Alifantis.
Distribuţia: Maia Morgenstern (Ecaterina), Ştefan Iordache (Prinţul Potemkin), Silviu Biriş (Charles Edstaston), Ana Macovei (Claire), Natalia Călin (Varenka), Mihai Calotă (Narîşkin), Alice Caracostea (Daşkova), Florin Lăzărescu (Sergentul), Radu Captari (Alioşa).
Data spectacolului: 20 aprilie 2008.