Ecaterina a II-a a Rusiei este înregistrată de istorie drept "cea Mare" graţie politicilor ei liberale avangardiste, datorate atât formaţiei sale academice germane, lecturilor asidue din Montesquieu şi Tacit, cât şi corespondenţei pe care a întreţinut-o cu oameni luminaţi ai secolului său (al XVIII-lea), precum Voltaire şi Diderot.
Şi în cazul ei, omul din spatele personajului istoric este obligat să poarte povara legendei (aşa cum a fost ea construită, selectiv şi subiectiv), dar, când el nu reuşeşte, cronicarii sunt cei care curăţă gloria de mirosurile pestilenţiale şi, totodată, cei care-i îndepărtează depunerile noroioase, lăsând-o strălucitoare şi capabilă să răspândească parfumul cel mai plăcut.
În fapt, acţiunile sângeroase, adulterul, manipulările, crimele şi duplicitatea au reprezentat adesea metodele prin care Ecaterina şi-a putut pune în aplicare măsurile sociale şi diplomatice iluministe, dar, cum puterea absolută îşi găseşte justificarea în sine însăşi, nu în mijloacele prin care a fost dobândită, ele, mijloacele, sunt trecute la capitolul de curiozităţi ale istoriei.
Pe George Bernard Shaw nu l-au interesat, atunci când a scris Ecaterina cea Mare, triumfurile politice, economice ori militare ale ţarinei, pentru că el aducea în scenă nu personajul istoric demn de slavă, ci un întreg mecanism al puterii - corupt, viciat, vulgar şi, în mare măsură, barbar. Într-o exegeză regizorală ce vădeşte deplină fidelitate faţă de textul dramaturgului irlandez, Cornel Todea construieşte artistic, pe scena Sălii Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru prima dată în România, tocmai această lume a vieţii de curte din Imperiul ţarist al sfârşitului de secol XVIII, lume în care sublimul şi ridicolul, pudoarea şi senzualitatea, impetuozitatea şi frivolitatea, mizeria şi strălucirea se împletesc şi se întrepătrund până la identificare. Transpunerea scenică este desăvârşită de melancolia frustă a muzicii compuse de Nicu Alifantis şi de scenografia rafinată şi somptuoasă a Ştefaniei Cenean, ambele reuşind să redea expresia autentică a acestei armonii a contrariilor, care fascinează şi dezgustă cu aceeaşi intensitate. Pretextul autorului în abordarea acestui subiect îl reprezintă vizita la Palatul de Iarnă a căpitanului britanic Edstaston (jucat de Silviu Biriş), dornic să-i demonstreze Ecaterinei meritele lui deosebite în anihilarea mişcării de rebeliune din America şi, astfel, să obţină recunoştinţa veşnică a împărătesei. Prin urmare, Edstaston este o întruchipare (miniaturală, spune Shaw!) a autosuficienţei, vanităţii şi slugărniciei oamenilor de arme englezi (dar nu numai a lor), care nu va avea parte, însă, de mulţumiri şi de prestigioase decoraţii pentru probarea eroismului pe câmpul de luptă, ci de recompense erotice (nedorite), de intrigi amoroase, "schingiuiri" ridicole, ironizări şi minimalizări ale curajului său, demonstrat, de altfel, doar prin vorbe.
Şi actorii care "se joacă" (în cel mai frumos mod) de-a Ecaterina şi de-a Potemkin pe scena Naţionalului bucureştean, Maia Morgenstern şi Ştefan Iordache, sunt nu doar creatori înzestraţi cu har, ci şi mărci înregistrate (asemnea personajelor lor), a căror reputaţie precedă şi combate orice potenţială critică. Piesa a fost scrisă pentru impetuozitatea şi versatilitatea actriţei britanice Gertrude Kingston (care a interpretat-o pe Ecaterina a II-a la premiera din 1913, la Vaudeville Theatre din Londra), iar Maia Morgenstern nu poate fi acuzată în niciun fel de trădarea intenţiilor autorului: e, deopotrivă, poruncitoare, gingaşă, brutală, senzuală, impunătoare, atât femeie, cât şi lider politic; când nu filosofează, îşi exersează tehnicile de seducţie asupra căpitanului englez şi caută specimene pentru muzeul pe care ni se spune dintru început că vrea să-l ridice, cu acelaşi entuziasm cu care aplică tortura prin gâdilare. Totul pare conturat în tuşe groase, de la curajul ornamental al britanicului, care se pierde în faţa geloziei voluntarei sale logodnice Claire (Ana Macovei), la rafinamentul de faţadă al nepoatei lui Potemkin, Varenka (Natalia Călin), ce condamnă vehement, printr-o vorbă bine găsită în franceză, aceeaşi vulgaritate pe care o va confirma ea însăşi, mai apoi, printr-o demonstraţie de sărut "rusesc" cu unchiul ei, sau la şambelanul (Mihai Calotă) care îşi arogă autoritate neţărmurită "pe baza" relaţiilor de familiaritate confuză pe care le întreţine cu ţarina. Nici Ştefan Iordache nu face economie de mijloace artistice atunci când e vorba să-l înfăţişeze pe grobianul prinţ Potemkin, mereu beat şi surprins de subtilitatea propriilor sale epigrame, sub aparenţa unor exagerări groteşti intenţionate intuindu-se o luciditate disimulată cu multă precizie şi fineţe tehnică. Cu toate acestea, pe scenă nu defilează caricaturi umane, aşa cum, poate, ne-am fi aşteptat, ci personalităţi contradictorii, autentice, actorii reuşind, sub îndrumarea discretă, dar autoritară a lui Cornel Todea, să dea substanţă personajelor-reper, schematice, ale lui Shaw, fără a atenua râsul, ci amplificându-l.
Ecaterina cea Mare este un spectacol încântător sub raport vizual şi din punctul de vedere al creaţiilor actoriceşti, un spectacol care urmăreşte coerent clivajul dintre mistificările istoriei şi dezamăgirile realităţii, fără a se îndepărta de menirea pe care o acorda teatrului însuşi Molière: aceea de a plăcea publicului. De această îndatorire se achită cu siguranţă, montarea prefigurându-se ca un succes de casă important, pentru multe stagiuni de-acum înainte, chiar dacă, la un moment dat, îţi dă senzaţia că de ceea ce se întâmplă pe scenă actorii se amuză mai mult decât spectatorii. Dar acesta nu este neapărat un lucru rău. Cred.