Dialogul între nimfomana Ecaterina cea Mare şi beţivanul conte Potiomkin, servit pe scena Naţionalului bucureştean e menit să-i atragă şi pe cei care vor pur şi simplu să se amuze şi pe cei convinşi că participă la un act de cultură.
Pentru un om cu un trai greu, nevoit la tot felul de compromisuri ca să menţină aparenţele, amănuntele sordide despre traiul zilnic al conducătorilor sunt o nesecată sursă de satisfacţie. Ei o duc bine în lux şi se dedau desfrâului, nu pentru că merită, nu pentru că sunt mai buni, ci pentru că sunt mai norocoşi şi capriciile norocului nu sunt recepţionate ca o nedreptate. De acest reflex atît de uman se foloseşte nu doar presa de scandal, ci jucînd pe gustul popular şi dramaturgii subtili. George Bernard Shaw n-a fost o excepţie. Se spune, că nimeni nu poate rămâne rege în faţa valetului său, iar reducerea unui public captiv la condiţia de spectator-slugă nu a născut nicăieri reacţii de respingere. Ca bonus, piesa ne serveşte şi premoniţia ciocnirii dintre civilizaţii: cei doi tirani vor trebui să facă faţă comportării strict codificate de morgă a unui ofiţer britanic lipsit de imaginaţie şi a logodnicei sale decise să nu-şi lase prada din mână.
Din punct de vedere al marketingului este o lovitură reuşită. Pentru a fi şi un succes artistic, regizorul Cornel Todea a distribuit în cele două roluri principale, actori pe care putea conta în interpretarea rolurilor imperiale. Ştefan Iordache, Potiomkin, deschide spectacolul: e un beţiv rufos, rudimentele costumului de la curtea imperială pun în evidenţă reacţiile lui mitocăneşti, e dizgraţios şi împăcat cu sine, cântă, tropăie, se rostogoleşte, zbiară ocupă complet contururile barbarului strecurat în aşternuturile împărătesei, conducând Rusia după bunul lui plac, îndepărtând-o de lumea civilizată. Iordache desenează cu fineţe planul subînţeles al acţiunii: omul politic e treaz, e conştient că pentru ceea ce are el de făcut, reţetele iluminiştilor francezi nu sunt nici suficiente, nici potrivite. El e gata să facă pe paiaţa dacă aşa e nevoie, mai ales că rolul de paiaţă nu-i displace nici lui Potiomkin, dar nici lui Iordache. Îl ajută şi muzica lui Nicu Alifantis. Actorul pune la bătaie tot ce ştie şi tot ce a ştiut vreodată, pentru înlăturarea proastei dispoziţii sau a plictiselii celor din fotolii, dar treptat uită de ei şi joacă aşa, ca să se distreze de unul singur, ca să se bucure de libertatea pe care i-o dă experienţa, talentul.
Dinamica spectacolului se încetineşte şi locotenentul Edstaston, Silviu Biriş (sacrificiu consimţit) devine un simplu spectator, uitând că e un personaj angajat într-un conflict. Pe Ştefan Iordache e plăcut să-l priveşti în orice situaţie, dar preferabilă e cea de personaj într-o piesă.
Apariţia Maiei Morgenstern în rolul împărătesei Ecaterina se supune aceleiaşi viziuni demitizante concepute de autor şi accentuate de regizor. Hămesită, alcătuită din dispreţ şi pofte - fie că vrea un bărbat sau un muzeu, intensitatea dorinţei e aceeaşi - Ecaterina profită din plin de avantajele unei curţi unde nesupunerea se plăteşte cu viaţa. Desigur, ea a fost crescută în Occidentul civilizat, ea ştie cam ce gîndesc locotenentul englez şi logodnica lui despre scenele la care asistă sau la care participă, dar puţin îi pasă. Ca şi Iordache, Maia Morgenstern ştie să se joace, aruncând mai multe mingi în aer şi să le prindă fără efort pe toate. E autoritară ca o boieroaică erotomană şi raţională ca o mic-burgheză cucernică, e fermecătoare şi respingătoare în aceeaşi răsuflare. Rostit de Ştefan Iordache şi Maia Morgenstern, textul paradoxal, sofisticat, scris de Shaw devine o colecţie de bancuri de berărie spuse cu evidentă ştiinţă a gradaţiei. Cornel Todea reuşeşte un spectacol popular, încăpător, unde goana după un cocoş viu rimează cu volutele elegante ale dialogului. E o opţiune care îi va bucura pe mulţi şi îi va nemulţumi pe unii. Arta nu este un teren comod pentru exprimarea democraţiei şi nu Ecaterina cea Mare sau Potiomkin vor modifica această realitate.
Teatrul Naţional "Ion Luca Caragiale"
Ecaterina cea Mare de George Bernard Shaw.
Traducere de Antoaneta Ralian.
Regia: Cornel Todea.
Decoruri şi costume: Ştefania Cenean.
Muzica: Nicu Alifantis.
În distribuţie: Maia Morgenstern, Ştefan Iordache, Silviu Biriş, Ana Macovei, Natalia Călin, Mihai Calotă, Alice Caracostea, Florin Lăzărescu, Radu Captari