Când mai aveam cam jumătate de an până să intru în clasa întâi, am fost dusă, în chip de răsplată pentru cine ştie ce faptă (bună), la teatrul "pentru oameni mari". (Cu totul întâmplător - sau nu -, la o capodoperă: Cum vă place de Shakespeare, la "Bulandra", în regia lui Liviu Ciulei.) Mai fusesem până atunci la Circ şi, la Operă, la Motanul încălţat, cu Magda Ianculescu, dar, nu-mi mai aduc aminte de ce, pentru mine adevăratul eveniment artistico-monden abia acum urma să se producă. Poate şi pentru că îl asociam cu instructajul "comportamental" draconic care mi se făcuse acasă: sub pedeapsa unei expulzări ruşinoase din sală, în timpul spectacolului nu aveam voie să vorbesc, să tuşesc, să mă foiesc în scaun, să vreau apă, să vreau pipi, să desfac pacheţelul cu bomboane care, mi s-a promis, avea să fie cumpărat în pauză, să mă joc cu şireturile de la pantofi, să mă scarpin, să casc, să... de adormit, puteam să adorm, cu condiţia să nu sforăi şi să nu cad de pe fotoliu. Nu am comis niciuna dintre crimele enumerate şi, pe deasupra, mi-a şi plăcut foarte mult la teatru.
Acum circa o lună, mă aflam (tot) la Teatrul "Bulandra". La un spectacol care, după primele zece secunde, a început să mă intereseze în cel mai înalt grad. Şi, judecând după liniştea desăvârşită din jur, nu numai pe mine mă interesa. Deodată, exact în pauza de efect din mijlocul unei replici a personajului principal, un tip din spate a început să tuşească. Fără să pună mâna la gură. Peste zece minute, din nou. Peste douăzeci, iarăşi. Şi tot aşa.
Câteva zile mai târziu, eram la Operă. Spectacol "mai special", pentru că în două roluri importante apăreau doi invitaţi străini (şi foarte buni, de altminteri). Stăteam în rândul al doilea. În faţa mea, o (încă) tânără doamnă, foarte gătită şi foarte parfumată, cu o adolescentă (fiica, probabil) în blugi. Mai cultă, evident, mama îi rezuma fiicei acţiunea, periodic, într-o şopoteală întreruptă doar de câte-un gâlgâit din sticla de plastic cu apă plată, aşezată pe podea. Din dreapta răsuna - mai sonor, parcă, pe ariile tenorului - o tuse horcăită, căreia îi făceau ecou scurte răspunsuri din restul sălii. De sâsâit, nu puteam să sâsâi, pentru că aş fi sporit zgomotul. Privirile asasine nu au avut efect. La sfârşit, am plecat cu nervii gata să plesnească.
În calcul aritmetic, distanţa în timp dintre cele două serii de întâmplări depăşeşte patru decenii. În durată culturală, e vorba doar de cei şapte ani zişi "de-acasă". Mă tem însă că aceştia nu vor mai putea fi recuperaţi niciodată.