În Italia, poţi avea oricînd şi oriunde parte de surprize. Iată, la institutul X dintr-un fermecător orăşel universitar, am primit o aceeaşi cartelă magnetică pentru acces la cantină şi la bibliotecă. La cantină, totul funcţiona ca uns: introduceam cartela într-un cititor, pe ecran apărea numele subsemnatului, ora şi anunţul "barieră deblocată", şi puteam trece (cam ca la metroul nostru). Era clar că nu se putea folosi cartela de două ori pentru aceeaşi masă etc. Tehnologie de vîrf. La bibliotecă, în schimb, stupoare! Trebuia să-mi trec numele într-un registru, să scriu data şi ora intrării, iar cînd plecam, aveam de notat ora ieşirii. Dar la ce folosea cartela? Foarte simplu: în registru treceam, cu mînuţa mea, şi numărul cartelei! De ce nu puseseră şi la bibliotecă acelaşi tip de barieră ca la cantină? Mister italian.
Oricum, întîmplarea m-a mai conciliat cu bibliotecile din facultăţile noastre. Şi aici trebuie să te treci în registre, să notezi chiar şi numărul de volume consultate. Nici la noi nimeni nu vrea să audă de sistemul din alte ţări (nu de soare pline, ci dimpotrivă), unde profesorii şi studenţii de master şi doctorat au acces nelimitat, adică zi şi noapte, la bibliotecă folosind o cheie sau cartelă magnetică.
Pe de altă parte, dacă în biblioteca italiană despre care vorbeam, odată intrat, aveai la dispoziţie adevărate comori, başca toate facilităţile, de la fotocopiator la lector de microfilme - aşa încît ciudăţenia de la intrare devenea aproape neglijabilă -, în bibliotecile noastre greu găseşti ce cauţi şi tot sistemul ăsta primitiv şi stînjenitor e cu atît mai ridicol şi enervant. Ceea ce-mi aduce aminte de bancul cu bordelul de zece etaje deschis pe vremea lui Ceauşescu: "Noi femei n-avem, dar organizarea v-a plăcut?" Nu, nici măcar organizarea.
N-avem noi cărţi în bibliotecă, n-avem bani de achiziţii, dar ne ţinem mîndri (ne apărăm sărăcia şi nevoile). S-a întîmplat ca Societatea de Ştiinţe Matematice, lipsită de spaţii adecvate de depozitare şi expunere, să decidă că soluţia optimă pentru colecţia ei de cărţi şi periodice este să o doneze bibliotecii Facultăţii, filială a Bibliotecii Centrale Universitare. Nu a fost o hotărîre simplu de luat: e vorba despre înstrăinarea unui patrimoniu foarte valoros. Ei bine, nu e chiar uşor de făcut. BCU se lasă greu, e prepuielnică. Vrea ca, mai întîi, SSM să facă o ofertă-cerere către BCU (ca şi cum n-ar oferi, ci ar cere ceva!) pentru ca aceasta să poată alege - doar n-o să preia şi dublete! Şi, oricum, nu e evident că oferta va fi acceptată. S-a mai întîmplat şi prin 1990-1991, în zilele acelea euforice, cînd un amic de la Biblioteca Centrală de Stat m-a anunţat că Biblioteca Americană le dona nişte colecţii de reviste de matematică şi mi-a oferit să le preluăm noi imediat; urma să vin cu cîţiva studenţi să cărăm cutiile cu cărţi. Ţi-ai găsit! Bibliotecara şefă de atunci n-a fost de acord. Dacă ne procopsim cu niscai dublete şi "fetele" muncesc degeaba la fişat! Nu ştiu ce s-a făcut pînă la urmă cu colecţiile acelea, dar la noi n-au ajuns.
Nici acum nu mi-e clar dacă BCU va accepta sau nu donaţia SSM. Adevărul e că nici nu m-aş mira dacă n-ar accepta-o. Ne descurcăm noi cumva în sărăcia noastră mîndră. Coada sus, bravi români!