Dintr-un anume punct de vedere, criticul de teatru (cel cu domiciliul în Bucureşti, oricum) trăieşte izolat de realitatea cotidiană a sălilor de spectacol. În general, criticul merge la premiere, adică la reprezentaţiile "de gală", unde se intră, îndeobşte, numai cu invitaţie şi unde, tot îndeobşte, spectatorii "normali" nu prea ajung; sau ajung în număr, practic, nesemnificativ. Cu publicul de toată ziua şi de toată seara al artiştilor criticul ia contact doar atunci cînd, încercînd să prindă din urmă vreo montare care i-a scăpat la premieră, se strecoară - el, de astă dată, în minoritate - în auditoriul plin (sau, mă rog...) de cetăţeni plătitori. Şi mai are de-a face (mult prea strîns, cîteodată) cu semenii săi iubitori de teatru în micile săli "alternative", unde, printre valurile de fum de ţigară, zăreşte vag chipul cîte unei fete care, aşezată "studenţeşte" pe jos, i se va rezema apoi fără fasoane cu spatele de genunchi, ori al vreunui băiat care îşi va caza fără remuşcări rucsacul burduşit peste sacoul lui elegant, împăturit alături. Altminteri, criticul îşi duce viaţa profesională, în serile de spectacol, printre colegii proprii şi rudele, prietenii sau medicii de familie ai realizatorilor, în acele săli numite de actori "reci", "înţepate" sau "constipate" (cînd nu "de c...t"), pentru care ei, actorii, joacă întotdeauna mai supravegheat, mai atent ori fără să-şi dea drumul la turaţia maximă. (Şi fără să-şi pună problema că jocul lor n-ar trebui să aibă fluctuaţii în funcţie de compoziţia asistenţei - dar asta e altă discuţie.) În asemenea săli, cei mai mulţi se cunosc între ei.
Una dintre victoriile cu care - pe bună dreptate - se mîndreşte de vreo doi ani încoace Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti (devenit, cam tot de-atîta vreme, internaţional) este că a izbutit să-şi lărgească zona de adresare, anulînd reprezentaţiile privilegiate, "de premieră", şi aducînd la sine public plătitor, obişnuit. Nu ştiu cît vor fi plătit (şi cui) mulţimile de pasionaţi pe care i-am văzut înghesuindu-se în faţa teatrelor, înainte de spectacole, şi pe care i-am regăsit apoi înăuntru, admişi cu generozitate în sală, pe locurile rămase neocupate. Nu ştiu, aşadar, dacă felul lor de a se purta în timpul reprezentaţiilor se explică prin sentimentul de atotputernicie pe care i-l dă omului faptul de a-şi fi achitat toate datoriile faţă de lume sau, dimpotrivă, prin sentimentul de libertate pe care i-l dă faptul de a nu recunoaşte că ar avea vreo datorie faţă de cineva pe lume. Foieli, şuşoteli, discuţii sotto voce la telefon, fotografii luate cu blitz-ul, gîlgîit de lichid din sticle, foşnet şi scrîşnet de hîrtii şi cutii cu mîncare, ieşit din rînd fără grabă, în mijlocul unui schimb de replici pe scenă, ieşit din sală cu bocăneli şi tropăieli, în momente de linişte sau tensiune ale spectacolului - tot ce se poate imagina în materie de nepăsare nu numai faţă de munca (nici nu zic arta) pe care, e de presupus, doriseră aprig să o contemple, ci şi faţă de restul muritorilor din jur.
În acest punct, o precizare majoră se impune; ba chiar două. Mai întîi, nu trebuie să se creadă (aşa cum, poate, s-a înţeles pînă aici) că purtătorii microbului pe care l-aş boteza AL MITOCĂNIEI NAŢIONALE sînt, cu toţii, tineri şi foarte tineri; aceştia sînt doar cei mai vizibili. Părinţi şi bunici de-ai lor vorbeau senini "pe mobil", fără să se sinchisească de privirile indignate din jur, la fiecare spectacol; matroane onorabile deschideau zgomotos sticle cu "suc" şi pungi cu chips-uri pe cînd priveau ţintă scena; lîngă mine, o pereche sexagenară a dezbătut pe larg traseul ideal de înapoiere la domiciliu, înainte să se ridice izbind sănătos şezutul fotoliului de spătar şi să ajungă la uşă cu atenţionări reciproce la capcanele ascunse în semiîntunericul sălii.
În al doilea rînd, ar fi fundamental greşit să-şi închipuie cineva că, prin contrast, auditoriile alcătuite majoritar din oameni de-ai breslei sînt guvernate de politeţe, bună-creştere şi bun-simţ. Dincolo de reacţia "profesională" de amuzament infantil la apariţia pe scenă, eventual într-o postură surprinzătoare, a vreunui coleg, conversaţiile cu voce tare ("profesionale", şi ele), în dispreţul vădit al vecinilor potenţial interesaţi de spectacol, sînt lucru obişnuit.
Un primitivism fără de leac, o proastă-creştere fără de seamăn, o NESIMŢIRE fără de margini - aceasta este imaginea dominantă a sălilor de teatru în anul Domnului 2008, în metropola europeană pe nume Bucureşti, atît la marele festival luat cu asalt de public, cît şi la micile întîlniri cu statut aproape exclusivist.
Cauzele acestei stări de lucruri sînt, desigur, multe. Obişnuinţa de a degusta artă sau divertisment stînd în halat şi papuci în faţa televizorului poate fi, de pildă, una dintre ele. Numai că... la televizor se uită şi mergătorii la teatru de pe alte meridiane - şi, totuşi, în sala de spectacol nu se poartă ca mîrlanii. În ce ne priveşte, cred că este vorba, mai degrabă, despre un reflex al iresponsabilităţii, al lipsei de măsură şi de judecată pe care aşa-numitul spaţiu public le încurajează. Pentru că, de fapt, în România spaţiu public adevărat, care să găzduiască dialog real, nu există. Există doar loc comun pentru scandal, ciorovăială şi înjurături. Din păcate, şi teatrul tinde să ajungă un asemenea loc.