Iron Man e cel mai recent episod din aparent interminabila şi în general debilitanta serie de ecranizări huge budget după benzi desenate dedicate super-eroilor mai mult (Batman, X-Men) sau mai puţin (Superman, Spider-Man) umani care îşi pun talentele native sau dobîndite - accidental ori programatic - în slujba salvării omenirii. Sau măcar a părţilor ei mai vizibil-mediatizat-cinematografiate. Şi reprezentînd, desigur, patria noastră (filmică) a tuturor - Statele Unite. Căci, serios, cîţi super(/supra)-oameni din ăştia ruşi, nigerieni, albanezi ori coreeni ştiţi?! E drept, lăsînd la o parte discuţia despre inevitabila mcdonaldizare care afectează cinema-ul - cel de largă circulaţie, fireşte, nu vorbim aici de nişe - cel puţin în aceeaşi măsură ca restul societăţii aflate în plin, frenetic şi haotic proces de globalizare, comics-urile moderne sunt, fundamental, o invenţie anglo-americană (cu ceva contribuţii continentale).
Dincolo de observaţii colaterale, nu poţi să nu vezi în avalanşa de filme pornite de la aceste cărticele mai mult decît o simplă coincidenţă. E deja o tendinţă în toată regula, al cărei viitor e bine asigurat - singurul principiu după care par să funcţioneze marii producători - de existenţa unui uriaş şi devotat fanbase care aleargă prompt să vadă cam orice producţie de gen, ducîndu-se apoi direct să-şi achiziţioneze şi nenumăratele produse colaterale scornite de maşinăria numită marketing - jucării, cărticele, gadget-uri etc. Aşa că, fie şi luînd în considerare eşecuri precum Daredevil sau Hulk-ul lui Ang Lee (care a performat sub imensele speranţe ale studiourilor), nu putem decît să ne aşteptăm la celuloidizarea tuturor creaturilor mai mult sau mai puţin obscure de sub pulpana unor giganţi ca Marvel Comics. Care sunt, pentru prima dată, producătorii şi finanţatorii integrali ai acestui Iron Man, venit dintr-una dintre cele mai şubrede şi imbecile benzi desenate ale lor, creată în plin Război Rece (1963) întru asigurarea naţiei de peste ocean că totul merge ok în lupta cu inamicul (pe atunci sovietic) şi că binele şi dreptatea sunt, încă o dată, de partea lor. E drept, filmul lui John Favreau (Elf, Zathura) pare iniţial să se îndepărteze de asemenea excese propagandistic-ideologizante.
Iar distribuţia care numără cîteva nume grele în materie de talent actoricesc promitea şi ea - şi e cam singura care se ţine de cuvînt. Iar cea mai mare surpriză a fost ideea de a-i da rolul titular fostului june-minune pierdut mai bine de un deceniu în demenţa drogurilor Robert Downey Jr. şi revenit glorios în ultimii ani (Wonder Boys, Kiss Kiss Bang Bang, Zodiac), după apariţia surpriză din serialul Ally McBeal. Şi Downey Jr. umple pur şi simplu ecranul, cu un zîmbet maliţios şi excelentul şi subtilul său talent comic, asezonat aici - dincolo de un delirant barbişon - cu doza de amoralitate şi ireverenţă a personajului său iniţial, mogulul fabricant de arme (pentru armata SUA şi lupta sa împotriva terorismului) Tony Stark, afemeiat, şarmant şi lipsit de scrupule. Dar lucrurile deraiază rapid, din momentul în care, venit în Afganistan să-şi prezinte cea mai nouă drăcovenie ucigătoare, omul e răpit de o grupare teroristă cu aspect foarte taliban, deşi membrii ei se comportă ca freelanceri. De unde avem, pe lîngă stînjeneala de a vedea aşa ceva post-Abu Ghraib, Guantanamo ş.cl., transformarea domnului în fierotenia lucioasă şi neinteresantă din titlu, ce porneşte propriul război cu Răii de serviciu - fie ei în pustie (salvînd bieţii băştinaşi de bestiile al căror intelect pare a fi undeva la nivelul moluştelor) sau mult mai aproape de casă. Jeff Bridges, chel, supraponderal şi cu o ditamai barba (semi-talibană şi ea) în rol de adjunct al lui Stark are practic tatuat pe frunte cu majuscule bad guy, dar măcar pare să se distreze copios, ceea ce e mai mult decît poţi spune despre bietul Terrence Howard, cu un aspect complet pierdut/ stingher în chip de colonel american apropiat al eroului sau despre frumoasa Gwyneth Paltrow care chiar nu prea are ce să facă în postura abia telegrafiată de secretară eficientă şi înamorată a lui Tony Stark.
Şi există momente comice absolut simpatice, în frunte cu exerciţiile de laborator ale savantului Tony întru perfecţionarea costumului care îl transformă într-o veritabilă maşinărie de război şi monologurile delicioase ţinute roboţeilor-ajutori, dar zborurile şi bătăile n-au, dincolo de abuzul de CGI, nimic interesant ori realmente spectaculos de oferit ochilor - şi cu atît mai puţin minţii. Iar izul de propagandă US auto-liniştitoare îţi rămîne pe retină şi, amar, în creier. Drept care singurul atu autentic al filmului e Downey Jr., pînă să fie înghiţit de luciosul costum roşu-auriu. Şi speranţa într-o continuare - pe care finalul abrupt o dă ca sigură - ceva mai puţin încîntată de sine şi mai preocupată de personaje. Oricît de aberant ar fi să ceri asta de la o bandă desenată.