Miros de afine - My Blueberry Nights

Cînd vine vorba de imposibilitatea împlinirii unei iubiri, de regretul şi depresiile aferente sfîrşitului îndrăgostirii, trebuie căutat Wong Kar Wai. O să vă roadă ceea ce veţi vedea pe ecran - prin prisma ideilor tratate, iar ideile acelea cred că le veţi purta mereu în minte ca repere ale posologiei cinematografice de gen.

My Blueberry Nights are semnalmentele unui film de Wong Kar Wai. Nu lipsesc artificiile sale stilistice - unghiuri de filmare neobişnuite, coloratura exotică, muzicalitatea, ralantiurile; nu lipseşte pecetea, o replică-emblemă sub care filmul îşi derulează drama: aici e o cheie şi ideea că o cheie negăsită poate lăsa o uşă închisă pentru totdeauna - în Days of Being Wild era minutul şi determinarea temporală provocată de minut: o bucată de timp în care e clar că vor fi fost prieteni; în Happy Together e cascada Iguazu, în In the Mood for Love şi în 2046 e secretul şi ideea că el îşi va păstra natura pe vecie dacă va fi rostit într-o scorbură care va fi acoperită cu pămînt, în Chungking Express era dorinţa de a nu da un termen de garanţie memoriei. My Blueberry Nights are şi temele predilecte ale lui Wong Kar Wai: despărţirea, autodefinirea post-amoroasă, relaţia copil-părinte şi felul în care ea determină existenţa celui mai tînăr.

Wong Kar Wai cucereşte prin stil. Este una dintre puţinele personalităţi ale cinematografiei contemporane care construieşte idei prin imagini, care naşte dramatism prin felul în care leagă imagini, sau, altfel spus, care apelează puţin la dialog sau la naraţiune literară (cuvînt rostit) cu intenţia de a spune o poveste. Odată intrat în filmele sale, Wong Kar Wai lasă privitorului impresia că el (regizorul) simte direct în imagini, că sentimentul şi imaginea coincid în mintea sa, iar apoi - şi (doar) eventual - acestea încep să lege o poveste. Pentru cineva obişnuit cu producţia hollywoodiană poate părea ciudat că povestea vine abia la urmă sau, oricum, că ea poate trece în plan secund, iar primordială rămîne modalitatea în care sentimentul şi starea pe care sentimentul o presupune primesc imediat ritm şi măsură în cadrele imaginate de Wong Kar Wai.

În cinematografia contemporană, accentul pe imagine (nu pe cuvînt) este o însuşire care se pierde treptat în timp ce ne apropiem geografic de filmele Occidentului. Probabil că simpatia de care s-a bucurat cinematografia contemporană asiatică - şi de care încă se mai bucură în marile festivaluri europene - se trage din faptul că ei păstrează filmul în limitele individualităţii sale: imagine şi montaj de imagini. E o tendinţă vizibilă la Hou Hsiao Hsien (lucrează în Taiwan), la Anh Tran Hung (Vietnam), la Pen Ek Ratanaruang (Thailanda), la Kim Ki Duk (Coreea de Sud) sau la Kitano (Japonia), la Yimou (cel de la începuturi) sau la Jia Zhangke (în China) şi, evident, la Wong Kar Wai (Hong Kong). Interesul lui Kar Wai de a lucra în SUA şi apariţia lui My Blueberry Nights, apoi, mi-au oferit posibilitatea de a mă îndrepta dintr-un unghi nou spre gîndul exprimat mai sus: puteam vedea în ce măsură un regizor care vine din spaţiul asiatic spre cel american îşi pierde (sau renunţă) la puterea sa vizuală în favoarea literaturizării.

Aş vrea să pun o paranteză aici: (poate nu întîmplător, cel care l-a descoperit şi susţinut pe Wong Kar Wai în State a fost Quentin Tarantino, iar Tarantino, alături de Lynch, sau de Vincent Gallo, dacă ne gîndim şi la spaţiul total independent, sînt cam singurii regizori americani care mai pun accentul pe imagine - cu un sensibil plus pentru cei doi din urmă, totuşi!)

My Blueberry Nights are patru poveşti care, sub diverse forme, implică o femeie şi un bărbat: ca infidelitate - Elisabeth (Norah Jones) şi iubitul ei, ca obsesie amoroasă - povestea lui Sue Lynne (Rachel Weisz) şi a soţului ei, ca filiaţie - povestea lui Leslie (Natalie Portman) şi a tatălui ei, ca optimism - Elisabeth şi Jeremy (Jude Law).

Spuneam că My Blueberry Nights are toate semnele cinematografice marca Wong Kar Wai. Însă ele nu vin să închege o nouă istorie, ci par mai degrabă reciclate în vederea popularizării stilului său de lucru şi peste Ocean. Filmul oferă o bună introducere în universul lui Wong Kar Wai şi cu siguranţă va fi mai apreciat de cei care prin My Blueberry Nights vor ajunge la filmele realizate în anii '90 de hongkongonez. Dacă vom privi dinspre filmele anilor '90, cu toate că la început se împotmoleşte în căutarea replicii-emblemă şi în stabilirea identităţii personajelor (astfel că pare cam afectat, cam forţat), My Blueberry Nights devine un film plăcut, însă nu mai mult. Cît priveşte optimismul, nu am fost deloc surprins să constat că, într-adevăr, coboară mai lesne în viaţă prin limba engleză!