În My Blueberry Nights, primul său lungmetraj realizat în America, Wong Kar-wai reciclează vechile sale ingrediente. Prăjitura lui cu afine nu mai ţine.
Când a ieşit In the Mood for Love, film care a stârnit un val de pasiune din partea lumii cinefile, presa americană a avut o reacţie diferită. Jurnaliştii s-au întrebat cum ar arăta stilizata melodramă dacă ar fi fost asamblată la Hollywood. Unii şi-au imaginat că rolurile ar fi interpretate de Tom Hanks şi Meg Ryan, şi toţi au fost convinşi că happy-endul ar fi de neevitat.
Primul contact al lui Wong Kar-wai cu Hollywoodul a fost The Follow, un scurtmetraj pe care l-a turnat în opt zile. Obişnuit să filmeze fără scenariu şi să lălăie (post)producţia până în ultima zi a Festivalului de la Cannes, experienţa la The Follow i-a provocat cineastului hong konghez un mic şoc cultural. "Treizeci de rulote stăteau lângă locul de filmare, deşi nu lucram decât cu doi actori" (Clive Owen şi Mickey Rourke), a spus el.
Când a susţinut, în 2001, o "Lecţie de cinema" la Cannes, Wong Kar-wai a trebuit să asculte, vag plictisit, lunga tiradă a unui jurnalist american, revoltat că toţi marii regizori asiatici, odată ajunşi la Hollywood, sunt "pasteurizaţi". Din păcate, omenul l-a lovit şi pe el.
Se spune că dacă visezi prăjituri e semn rău. Wong Kar-wai ne-a plonjat de fiecare dată în visul lui, hrănindu-ne cu esenţe de sentimente şi voaluri de regrete. Silit să se disciplineze, cineastul reşapează vechile motive, care acum nu par decât trucuri la care nu-ţi mai vine să leşini de plăcere, dar la care te paşte diabetul:
Mâncarea. Iniţial, In the Mood for Love trebuia să investigheze felul în care mâncarea influenţează relaţiile dintre oameni. Orezul şi tăieţeii au rămas în film un pretext pentru apropiere sau evadare. Oricât de frumoase şi, ei bine, erotice, prăjiturile în close-up din My Blueberry Nights, imaginea lor căutată te face să te gândeşti că ceva nu-i în neregulă. Or fi otrăvite? Dacă nu, sigur au coloranţi.
Ralenti-urile. Ce ar fi fost In the Mood for Love fără mişcările unduite şi lente ale lui Maggie Cheung, plecată cu sufertaşul după tăieţei, lăsându-ţi timp să-ţi ridici din fumul nopţii propriile castele de nostalgie? În My Blueberry Nights, Rachel Weisz, înaintând ca prin apă pe piesa Try a Little Tenderness, e un fel de Sue Ellen în derivă după încă o sticlă de whisky. Nostalgia e un abur de 50 de grade.
Alchimia el-ea. Soţii traduşi din In the Mood for Love nu vor să semene cu partenerii lor, de aceea pun stavilă sentimentelor, făcându-le astfel să crească. Ei nu se definesc prin cuvinte, ci prin spaţiile dintre ele. Eroii din My Blueberry Nights numai că nu poartă pancarte pe care să scrie că se trag din Chow Mo-wan şi Su Li-zhen. Jocul lor e numai ocheade spre maeştri, iar consistenţa lor, trasată prin cuvinte, e inexistentă, ca şi cum ei n-ar fi decât proiecţiile unor iluzii. Cât despre Norah Jones şi Jude Law, se potrivesc ca dulcele cu săratul.
Visul american. America din vocea lui Nat King Cole în In the Mood for Love era bogată pentru că era nevăzută, îndepărtată. Acum, Wong Kar-wai construieşte o Americă numai clişee. Părăsită de iubit, Elizabeth suspină în restaurantul lui Jeremy dintr-un New York numai neoane şi fum, dar pleacă să-şi îmblânzească amarul într-o călătorie iniţiatică. Restaurantul din Memphis şi Nevada jocurilor de noroc au pregnanţa unor decoruri de mucava. Exterioarele sunt neimportante. Road-movie-ul e previzibil, ca şi cum autorul, ajuns prima oară într-o cofetărie, cere tot prăjitura pe care o mănâncă acasă. Ce dacă descoperă că are alt gust?! A plătit-o, o mănâncă.
Sarea-n bucate. Ce dă gustul filmelor lui Wong Kar-wai e tocmai acel lucru care nu poate fi numit, poate combinaţia dintre imagine, cuvânt şi muzică sau poate ceea ce le leagă ca fumul evanescent de ţigară. Să-i zic atmosferă? Stare de graţie? Inspiraţie? Între elementele din My Blueberry Nights nu se află aer cald, ci vid. Totul e la suprafaţă, lucios ca o gelatină roşie, mincinos la fel ca ea, căci n-are nici un pic de gust.