Nu e prima dată cînd copilul teribil al cinema-ului din Hong Kong, Wong Kar-wai, a părăsit străduţele înguste, luminate în clar-obscur şi îmbăiate în arome exotice şi fum de ţigară ale oraşului său fetiş, pentru a-şi încerca norocul pe alte tărîmuri. O mai făcuse în 1997, cu Happy Together, istoria (premiată pentru regie la Cannes) a cuplului gay plecat - şi dezintegrat-refăcut-dezintegrat ş.a. - în căutarea unui nou început, la celălalt capăt al lumii, în Argentina. Povestea asta a realizării unei producţii în cu totul alt spaţiu geografic/ cultural decît cel din care provine autorul rareori iese bine, dupa cum stau mărturie nenumărate cazuri în istoria filmului. Căci sînt foarte puţine momentele în care ochiul străin (in toate accepţiunile termenului) să reuşească să transcendă locurile comune şi trăsăturile superficiale ale noilor teritorii vizitate. Wong se descurcase în Happy Together, dar avea enormul avantaj al unor protagonişti veniţi din propria sa zonă, fluiditatea şi imprecizia decorurilor prin care se mişcau aceştia oglindind perfect dezrădăcinarea şi confuzia lor.
Cu My Bueberry Nights, însă, parcă pentru a-şi pune singur beţe suplimentare în roate, a ales nu doar o locaţie (încărcată de mitologii cinematografice) americană, ci şi să spună poveştile unor personaje de acolo. Context din care, în ciuda existenţei unui scenariu conceput împreună cu un scriitor de gen american, Lawrence Block (în condiţiile în care e faimoasă metoda de lucru a regizorului, bazată pe improvizaţie şi doar mici însemnări orientative), rezultă un fiasco într-o filmografie altminteri spectaculoasă: acest My Blueberry Nights. Ce îi reproşăm filmului?! În primul rînd, un anume nefiresc al limbii vorbite de eroii principali, dialogurile fiind un amestec ameţit de clişee de limbaj şi frînturi de o stranietate nu o dată metaforic/perplexantă. Nu că sugestiile şi comparaţiile dubioase ori schimburile de replici căutat-poetice nu ar fi fost şi pînă acum parte din "maniera" WKw, dar e cu totul altceva (şi sensibil mai nedumeritor) să le auzi ieşind din gura unor oameni altminteri normali, decît să le citeşti sub formă de subtitluri, concentrîndu-te pe ciudata muzicalitate cadenţată a dialectului cantonez vorbit în restul realizărilor hongkong-ezului.
Sa zicem, însă, ca am putea, cu ceva bunăvoinţă, trece peste asta. Şi să ne concentrăm pe naraţiune. Rama sau istoria principală se învîrte în jurul unui bar-restaurant cu nume rusesc, ţinut de un expatriat britanic (Jude Law) şi, mai ales, în jurul eroinei părăsite de iubit - Elizabeth (cîntăreaţa Norah Jones). Cu apropierea încet-temătoare a acestor inimi frînte începe un road movie de-a lungul Americii, ce o va purta pe timida şi trista fată dintr-un New York preponderent noptatec şi punctat de rotocoalele de fum trademark în însoritul Los Angeles. Totul presărat cu nişte poveşti voit (prea) tipic americane. Prima, în Nevada, fiind drama poliţistului (David Strathairn) ce îşi îneacă în alcool dorul după nevasta înstrăinată (splendida Rachel Weisz). În cea de-a doua poveste, care urmăreşte aventurile jucătoarei compulsive (dar experte) Natalie Portman, eroina filmului - semi-abulică, drăgălaşă, cu ochi mari -, Elizabeth (încarnată de Norah Jones, vizibil non-actriţă, fără pic de prezenţă ori forţă) se trezeşte mai direct implicată. Pentru a reveni, circular, în final, la acelaşi bar new yorkez şi a consfinţi un deznodămînt pe care, avînd în vedere pretenţia de comedie romantică a filmului, îl intuieşti dintru început. Ceea ce nu e un reproş, la urma urmei, mai ales în cazul unui excelent şi personal stilist ca Wong Kar-wai, unde maniera şi construcţia contează infinit mai mult decît povestea (poveştile). Iar, pe de altă parte, ideea (în descendenţa mai vechilor obsesii culinare din In the Mood for Love şi 2046) de a grada totul în jurul extrem de ispititoarei (şi languros filmatei) plăcinte cu afine (de la care vine şi titlul), este realmente simpatică.
Însă, dincolo de simplismul poveştilor de pe traseu, ridicate simţitor de nişte actori excelenţi, şi de prezenţa (mai mult ecou) a leitmotivelor regizorului (memorie, comunicarea defectuoasă, iubirile neîmpărtăşite, lipsa de sincronizare, fetişizarea trupurilor şi mişcărilor), rămîne problema interpreţilor principali: Norah Jones chiar nu poate ţine pe umeri filmul, cu atît mai puţin să implice spectatorul; iar frumosul Jude Law - de altfel, un actor sensibil şi inteligent -, pare a fi aici somnambulic-dezinteresat. Ceea ce nu face mare lucru pentru menţinerea interesului unui public - fie acesta şi benevolent. Rămîn, însă, splendoarea filmărilor lui Darius Khondji, personajele secundare, o coloană sonoră eclectică şi care sună mult mai autentic-americană decît filmul. Şi o vagă dilemă cu privire la intenţiile regizorului de a face din My Blueberry Nights o creaţie în care elementul într-adevăr memorabil şi hăituitor e amintita plăcintă.