Pămîntul vibrează - The Lord of the Rings: The Return of the King

E uşor să uiţi că există şi o opoziţie. În orice caz, în ultimele minute ale ultimei părţi din trilogia Stăpînul inelelor, cînd Frodo (Elijah Wood) şi-a îndeplinit misiunea - distrugerea maleficului inel - şi s-a trezit în pătuţul lui de hobbit, şi regizorul Peter Jackson a găsit o modalitate de a-i scoate la rampă, unul cîte unul, pe eroii noştri (ei se înfăţişează pe rînd la căpătîiul lui Frodo), şi publicul de la Patria a aplaudat la apariţia elfului Legolas (Orlando Bloom) şi, încă o dată, la apariţia regelui Aragorn (Viggo Mortensen) - în momentele acelea, eu uitasem că există o opoziţie. Dar acum, înainte de a asmuţi asupra filmului laudele mele cele mai deşucheate, permiteţi-mi să spun că da, ţin cont de existenţa opoziţiei, ba chiar aş vrea s-o mîngîi puţin pe aripi.

Există aripa fanatică; ea freamătă protectoare deasupra cuvintelor lui J. R. R. Tolkien şi se zbîrleşte de durere pentru fiecare episod, personaj sau crîmpei de dialog care n-a ajuns întreg la capătul călătoriei din carte în film. Aş putea să le spun că zece ore de film - chiar dacă filmul e o epopee - sînt, totuşi, mai puţin încăpătoare decît o mie de pagini de Sfîntă Scriptură, că n-ar trebui să se teamă atît de cuţit, că însuşi Shakespeare s-a lăsat tăiat - de Orson Welles şi Laurence Olivier, printre alţii - şi uite-l ce sănătos e! La care ei, jelind pierderea scenei preferate (alta în cazul fiecăruia), mi-ar răspunde că nu-l vor ierta niciodată pe măcelarul Jackson şi că, după cum a spus profesorul Tolkien, Shakespeare era un decadent care a dus la pierzanie literatura engleză serioasă.

Drept care îi las, cu o ultimă mîngiere, şi trec la aripa următoare - "conspiraţioniştii". Lor nu le scapă faptul că, înaintea bătăliei finale din Întoarcerea regelui, Aragorn îi îmbărbătează pe aşa-numiţii "oameni din Vest"; nici faptul că printre problemele acestora se numără nişte mûmakil - un fel de elefanţi -, pe spinările cărora călăresc "corsarii din Sud" - un fel de arabi. "Toate astea ţi se par întîmplătoare?", te întreabă conspiraţionistul. Răspunsul este, desigur, da. Cei care au văzut stereotipuri rasiale călare pe mûmakil trebuie să-şi fi dorit neapărat să le vadă; noi ceilalţi am văzut nişte imagini fabuloase (inspirate, probabil, din istoria traversării Alpilor de către Hannibal) şi nişte domni care şi-ar fi găsit locul pe puntea oricărei corăbii din orice film cu piraţi făcut vreodată. Ca să aflaţi ce-i cu "oamenii din Vest", deschideţi cartea Stăpînul inelelor (scrisă între 1937 şi 1949): harta de la început arată că toată acţiunea este plasată în "partea apuseană a Pămîntului de Mijloc, la sfîrşitul celui de-al Treilea Ev". (Deci Mordor, sălaşul Răului, este plasat tot în partea apuseană - e drept, în partea de est a părţii apusene, dar, dacă vreţi corectitudine politică perfectă, întoarceţi-vă la Vrăjitorul din Oz: acolo, vrăjitoarele din est şi din vest sînt la fel de rele.)

Şi astfel ajungem la opozanţii pe criterii estetice, care văd în Stăpînul inelelor un gigantic joc pe computer, fără gust şi fără suflet. Din aceste motive, unii dintre ei preferă Harry Potter, ceea ce e interesant, pentru că e taman invers: Harry Potter este jocul interactiv, ale cărui scene de acţiune sînt organizate pe niveluri şi al cărui erou poate fi pilotat de orice copil, fără a pierde sau a cîştiga ceva în personalitate; Stăpînul inelelor nu vrea să fie interactiv, vrea să te uluiască. Da, îl ajută banii (împreună, filmele au costat trei sute de milioane de dolari), dar asta să însemne că e mecanic? Priviţi-i pe Frodo şi pe prietenul lui, Sam (Sean Astin), blocaţi pe drumul de întoarcere, după ce şi-au îndeplinit misiunea, şi aşteptîndu-şi moartea cu acea graţie care e chintesenţa tuturor ideilor şcolăreşti despre eroism. Gîndiţi-vă la povestea regelui care a rămas fără un fiu şi nu-i ascunde celuilalt gîndul cumplit că mai bine ar fi rămas fără el; băiatul încearcă să-i cîştige dragostea printr-un act de curaj sinucigaş şi tatăl nemilos îl lasă să meargă la moarte. Încercaţi să jucaţi asta pe computer. Prost gust? Da, există. Filmul n-are simţul măsurii şi nici simţul ridicolului, dar astea sînt simţurile la care trebuie să renunţi atunci cînd te apuci de-o epopee; nu le avea nici D. W. Griffith (ba chiar, după Susan Sontag, avea "un intelect de o supremă vulgaritate şi chiar vacuitate").

Nu spun că Jackson e un Griffith; nu e un inovator. Dar şi publicul de azi e mai greu de înfiorat, iar Jackson a făcut-o; a făcut să vibreze cinematografele lumii, ca Pămîntul de Mijloc la trecerea mûmakililor.