Păşind cu My Blueberry Nights (titlul românesc - Iubire cu gust de afine - cu iz de pornoşag soft e absolut atroce) pentru prima dată pe tărîm american, Wong Kar-wai s-a împiedicat în stereotipuri şi, chiar mai apăsat, în... limbă. Se pare că lucrul cu un scenarist - scriitorul de romane poliţiste Lawrence Block - şi după un script în toată regula în locul celor cîteva foi orientative obişnuite, nu i-a priit deloc: cel mai melancolic şi obsedat de memorie regizor în viaţă a reuşit să semneze un film care nu face decît să îi reia, în variantă lite, motivele obişnuite (înstrăinare, imposibilitatea comunicării, iubirile desincronizate), dar pierde pe drum(ul dintre New York şi LA) mare parte din magie.
Deşi povestea fetei părăsite care alege să parcurgă cel mai lung drum de pe o parte a străzii pe cealaltă era, teoretic, o idee minunată şi 100% WKw; rămîne, însă, ca multe alte lucruri, la nivel de suprafaţă. Problema nr. 1, dincolo de dialogurile cel puţin aiuritoare pe alocuri, vine de la protagonişti - cîntăreaţa Norah Jones, drăgălaşă şi urmărită de camera lui Darius Khondji (cel mai mare atu al MBN, alături de muzică) cu fetişismul obişnuit, dar complet inexpresivă şi incapabilă să-ţi inspire profunzimea ori drama de care personajul ei rătăcitor ar avea nevoie; şi frumosul&decorativul Jude Law, ca patron de bar cu nume rusesc (K???, i.e. "cheie") care o consolează pe deprimata Norah.
Sclipirile vin, dincolo de tipicele ralenti-uri şi talentul imparabil al lui Wong de a (sur)prinde atmosfera (aici, mai ales în bucăţile tăcute) şi a contura ca nimeni altul splendoarea unui trup feminin, de la personajele secundare şi, în special, de la cuplul zdrenţe jucat de David Strathairn şi Rachel Weisz, secondat de lamentul bîntuitor Try a Little Tenderness.
Apărută preţ de o discuţie şi o ţigară, filmate caracteristic prin geamul barului, Chan Marshall (aka Cat Power) trezeşte spre final pentru cîteva momente filmul din toropeală şi te face să visezi cum ar fi arătat My Blueberry Nights cu ea în rolul titular şi lăsată să-şi scrie singură dialogurile. Aşa, trebuie să ne mulţumim cu chipul-inimioară dulceag la Norei Jones. Din păcate. Şi cu o apetisantă plăcintă (cu afine), bogat însiropată şi asezonată cu îngheţată, după care tînjeşti mai ceva ca după întreaga distribuţie, aleasă, ca întotdeauna, (şi/mai ales) pentru bucuria ochilor şi simţurilor privitorilor.