Gina Şerbănescu: Cum s-a născut ideea încurajării unui act artistic precum Cvartet pentru o lavalieră? De ce tocmai acest tip de produs cultural?
Răzvan Penescu: Nu a fost nimic premeditat şi nu am ales dansul ca parte a unui program, ci oarecum întâmplător. Eu funcţionez foarte des pe baza entuziasmelor. Dacă ceva mă entuziasmează, mă dedic acelui ceva aşa cum pot eu mai bine. În acest caz m-am nimerit la o cafea cu o prietenă ale cărei spectacole mă impresionaseră mereu, cu Vava Ştefănescu. Şi ea mi-a vorbit despre o nouă idee de spectacol. Nu era prima dată când se întâmpla aşa ceva, nu e singura persoană cu care vorbesc despre proiecte, dar de data aceasta, ideea mi-a plăcut mult şi mi-am dat seama că în calea realizării ei stă lipsa unei sume de bani. Aşa că am întins o mână de ajutor. Nu am finanţat integral, nu am risipit banii. Am calculat suma minimă cu care se putea face spectacolul şi am dat puţin mai mult de o treime. E drept că a fost treimea care a permis aplicaţia pentru AFCN şi demararea spectacolului.
G.Ş.: Care este raportarea ta la mesajul acestui spectacol? Ce crezi ca iţi spune el ţie despre tine şi despre ceilalţi?
R.P.: Eu nu sunt sigur că ştiu care e mesajul acestui spectacol. Şi cred că acest spectacol spune fiecărui privitor altceva. În funcţie de ceea ce ştii tu, spectatorul, de experienţele tale de viaţă, de amintirile tale, de starea ta de moment, spectacolul e perceput diferit. Unii au nevoie să încadreze totul într-o poveste, unii caută o explicaţie, unii se simt claustraţi de spaţiul cabinei, unii pur şi simplu contemplă, unii se enervează că nu pricep. Pentru mine tot ceea ce se întâmplă în cutie e foarte frumos. Incredibil de frumos. Şi mă emoţionează. Mie îmi spune că oamenii aceia se iubesc, se urăsc, se plictisesc, râd, plâng, sunt fericiţi sau dezamăgiţi. Îmi spune că oamenii aceia trăiesc pur şi simplu. Şi că viaţa nu e niciodată liniară dacă noi nu vrem să o lăsăm să fie liniară.
G.Ş.: Ce ne poţi mărturisi despre acele momente când ai fost martorul Cvartetului..."? (mă refer la repetiţii...)
R.P.: Nu pot să spun ceva spectaculos. Sunt mici lucruri care m-au făcut să mă bucur că am putut să asist la ridicarea spectacolului. M-am bucurat să văd că ceea ce Vava îmi povestise se întâmpla, că proiectul se lega. La fiecare repetiţie eram frustrat de rămânerea pe dinafară a unor momente care îmi plăcuseră mult, dar mă surprindeau alte momente. Spectacolul acesta e foarte fluid, se schimbă de la o reprezentaţie la alta. Unii zic că asta nu e bine, dar pe mine m-a bucurat pentru că în loc să văd un spectacol de 7-8 ori am văzut 7 sau 8 spectacole. Fiecare cu gradul său de perfecţiune şi imperfecţiune. Fiecare viu în alt fel.
G.Ş.: Care e părerea ta despre peisajul artistic ce ţine de modalităţile de expresie corporală în România (coregrafie, performance, etc....)? Care ar fi rolul spectacolului Cvartet... în acest peisaj. Ce aduce el nou sau ce perpetuează?
R.P.: Uff, asta e o întrebare mult prea grea pentru mine, pentru că nu am o experienţă prea mare în zona asta. De obicei mă plictisesc teribil la spectacolele de dans din România pentru că, după părerea mea de nespecialist, în proporţie de 90% se petrec la nivelul solului, cu spatele la public (la propriu sau / şi la figurat). Din acest motiv mă bucur că baza cabinei de telefon din Cvartet are mai puţin de un metru pătrat, pentru că dansatorii din ea trebuie să evolueze cu precădere pe verticală, orizontala e aproape complet interzisă. Ce mi se pare interesant şi nou la Cvartet e interacţiunea permanentă între dansatori şi artistul sonor, modul în care situaţiile evoluează, se schimbă, se modifică ca urmare a acestei interacţiuni. Nu am văzut asta prea des în România, de obicei spectacolele de dans sunt produse finite, au o anumită muzică pe care se execută un anumit număr de mişcări şi gata. Ceea ce se întâmplă în acest caz mi se pare mai viu, chiar dacă mai puţin riguros şi, deci, mai riscant. E posibil ca oricând să apară un spectacol slab, dar e posibil şi ca oricând să apară un spectacol excepţional. Mi se mai pare interesant şi mixul cultural, artistul sonor e francez, dansatorii, coregrafa şi spectatorii sunt români. Sunt două tipuri de experienţe culturale, artistice şi de viaţă care se reunesc. Există două tipuri diferite de lucru şi două rigurozităţi diferite. Mi-e greu să explic asta, dar cred că spectacolul ar arăta fundamental diferit cu o echipa de o singură naţionalitate.
G.Ş.: Dacă ar fi ca pe viitor să mai susţii naşterea unui produs artistic, în ce zonă a culturii ar trebui să se nască?
R.P.: Cum spuneam, nu am avut nici un plan, nu am finanţat având un program în cap. S-a întâmplat să îmi placă o idee. Până acum am sprijinit o mulţime de idei ce puteau fi materializate pe situl LiterNet (în special proiecte legate de scris sau de imagine, dat fiind specificul Internetului), cu ocazia asta am sprijinit şi un spectacol de dans. Ce o să fac în continuare depinde mult de propunerile care o să ajungă la mine şi de cât de entuziasmat o să fiu de ele. Nu îmi propun să finanţez constant un fapt cultural, deci nu o să fac niciodată un concurs de proiecte. Dar o să continui să ascult ce au de zis oamenii de cultură. Şi câteodată o să îmi doresc şi o să pot să dau o mână de ajutor.
G.Ş.: Găseşti vreo semnificaţie anume a intrării lui Mihai Mihalcea în acest spectacol?
R.P.: Cred că e tot o manifestare de viaţă a spectacolului. Cred că e bine că va exista un element de noutate în cutie. Aşa cum muzica se modifică mereu, relaţiile dintre dansatori trebuie să se modifice mereu. Riscul spectacolului e şi ca dansatorii să se obişnuiască cu spaţiul, unul cu altul, să nu mai fie surprinşi de ceea ce se întâmplă şi să înceapă să "se prefacă". Intrarea lui Mihai în cutie înseamnă că datele spectacolului se modifică. Pe lângă asta faptul că el a vrut să participe la proiect (şi din câte ştiu eu nu e singurul care şi-a dorit asta şi nu va fi singurul care o să participe) arată că proiectul e interesant şi atrage. Ceea ce e foarte bine.
