Goya's Ghosts, cea mai nouă colaborare dintre regizorul Miloš Forman şi scenaristul Jean-Claude Carrière (cîndva şi colaboratorul lui Buñuel), începe bine - cu nerv şi cu duh. În prima secvenţă, nişte gravuri de-ale lui Goya sînt disecate de mai-marii inchiziţiei spaniole, care încearcă să stabilească dacă autorul e un agent al Satanei sau doar un cronicar nevinovat al lumii lipsite de Dumnezeu în care trăieşte. Această a doua poziţie e susţinută, cu elocvenţă mieroasă, de fratele Lorenzo (Javier Bardem), pe care spectatorul îl poate lua drept o voce a toleranţei - pînă cînd realizează că Lorenzo se foloseşte de arta lui Goya ca să le ceară fraţilor săi inchizitori mai multă vigilenţă, mai multă intoleranţă. La scurt timp după aceea, o frumoasă fiică de negustor (Natalie Portman) e arestată şi interogată în privinţa refuzului ei de a mînca porc ultima oară cînd a fost la tavernă; sub tortură, ea recunoaşte că are sînge evreiesc (ceea ce e adevărat, numai că ea nu ştia) şi că practică în continuare, pe ascuns, ritualurile strămoşilor ei. Prin intermediul lui Goya (Stellan Skarsgård), care de curînd a pictat-o pe fată în chip de înger, iar acum lucrează la un portret al lui Lorenzo, tatăl îndurerat (José Luis Gomez) îl invită pe inchizitor la el la masă. Urmează cea mai bună secvenţă din film: atunci cînd Lorenzo, care tocmai a vizitat-o pe fată la închisoare (şi a invitat-o, cu o voce cam gîtuită, să se cuibărească în braţele lui cam tremurînde), explică, pe un ton suav, că nu mai e nimic de făcut din moment ce fata a mărturisit, el şi tatăl, unul mai afabil şi mai zîmbitor ca altul, se lansează într-o discuţie teoretică despre valabilitatea mărturisirii obţinute prin tortură; iar atunci cînd inchizitorul încolţit ajunge să afirme răspicat, deşi în continuare zîmbitor, că frica sinceră de Dumnezeu e întotdeauna mai puternică decît frica de durere, tatăl, continuînd şi el să zîmbească, îşi anunţă intenţia de a-i testa afirmaţia pe loc. Ce-i drept, această secvenţă lasă să pătrundă în film şi o primă boare puternică de artificialitate (ce negustor din Spania sfîrşitului de secol al XVIII-lea ar fi îndrăznit să sechestreze şi să tortureze un inchizitor, şi s-o mai facă şi cu atîta stil?), dar, oricum, are stil şi o strînsoare puternică - două calităţi pe care filmul le pierde aproape imediat după aceea. Lorenzo cade în dizgraţie şi fuge din ţară, după care filmul sare 15 ani înainte şi praf se face.
Armatele lui Napoleon taie şi spînzură acum în Spania, iar Goya, care fără nici un avertisment s-a apucat să vorbească din off, ne pune la curent cu ultimele evenimente şi cu propriul lui rol - "să las o mărturie despre ce s-a întîmplat aici". Scenele de război ale lui Forman sînt reconstituite după gravuri din ciclul Los desastres de la guerra, dar reconstituirile lui sînt academice, aseptice, lipsite de orice fior - ştii tot timpul că te uiţi doar la nişte figuranţi aranjaţi în compoziţii goyeşti. De fapt, în toată această parte a doua a filmului nu e chip să uiţi vreo clipă că actorii sînt actori. Ca într-o mini-serie istorică de la televizor, evenimente de maximă însemnătate trec vîjîind prin faţa spectatorului (vine inchiziţia; pleacă inchiziţia; iar vine inchiziţia; fata intră în închisoare tînără şi frumoasă; fata iese din închisoare urîtă şi nebună; fiica ei născută în închisoare a crescut şi s-a făcut curvă), iar spectatorul, neapucînd să trăiască destul în interiorul nici unui moment, nu se aclimatizează niciodată suficient încît să poate crede că actorii chiar sînt cine spun că sînt. Goana asta neproductivă din cutremur al istoriei în cutremur al istoriei şi din climax melodramatic în climax melodramatic o deserveşte cel mai rău pe Portman, ale cărei transformări - din fecioară proaspătă în femeie trecută prin beciurile inchiziţiei şi din femeia aceea în fiica ei - par pur şi simplu carnavaleşti. Inchizitorul Lorenzo e interesant ca tip uman - e omul slab aflat mereu în căutarea unei autorităţi (Biserica, Revoluţia Franceză, Napoleon) căreia să i se încredinţeze cu totul şi în numele căreia să se bucure şi el de putere - şi, în prima parte, Bardem are cîteva momente bune; dar, aşa cum e scris rolul, Lorenzo e doar un tip - nu şi un individ - şi revenirea lui din partea a doua, sub steagul lui Napoleon, nu ne aduce noi revelaţii despre el - doar completează demonstraţia. Strigătul lui către Goya: "Eu măcar cred în ceva!" n-are nici o încărcătură dramatică, pentru că, pînă la înfruntarea aceea, realizatorii au fost prea superficiali ca să recunoască intensitatea nevoii lui de a crede - de a crede că crede. În aceeaşi înfruntare, Goya ne dezvăluie că o vede pe fata aceea martirizată ca pe un înger al Spaniei şi izbucnirea lui pare venită de nicăieri - nimic din comportamentul lui anterior nu sugera fervoarea asta. Filmul e un dezastru.