Mărturisesc că eram aproape gata cu o cronică la Funny Games U.S., remake-ul lui Michael Haneke la filmul său austriac din 1997, care a avut premiera la noi pe 13 iunie 2008 şi înainte a deschis festivalul Transilvania de la Cluj, dar am observat cu surprindere că nu mai rulează nicăieri. Absolut nicăieri în România. Şi pentru că m-am săturat să scriu de super-eroi anemici americani şi nici de comedii schpritzate de vară n-am chef, subiectul este Goya şi fantomele lui. Adică ale lui Milos Forman şi Jean-Claude Carrière, nu mai puţin legendarul lui coscenarist, anume Goya's Ghosts, ajuns la noi după 2 ani de la premiera mondiferfeniţă. ală, precedat în librării de o carte grosuţă, novelizarea filmului sau romanul scris de ei.
Acest tip de film aşa-zis de artă (arthouse) rulează în ediţie extrem de limitată, aş zice unicat, adică o singură copie, care umblă de colo-colo şi cine are noroc o prinde pe unde e şi dacă pleacă în ţară de obicei se întoarce făcută ferfeliţă. De fiecare dată cînd se schimbă bobina se mai taie cîteva fotograme, aşa că filmul sare dintr-o dată în mijlocul unei scene noi sau chiar mai rău. Mai mărturisesc că m-am dus cu teamă la ultimul film al lui Forman (şi s-ar putea să rămână aşa, pentru că omul are 76 de ani, e greu asigurabil din cauza vîrstei), pentru că în timp ce spectatorii l-au ignorat, criticii i-au distrus acest ultim opus, în termeni pe cît de injurioşi, pe atît de inexplicabili. Şi Forman a făcut doar 3 filme în ultimii 18 de ani, de la eşecul lui Valmont (1989), revenirea cu People vs. Larry Flynt (1996) şi biografia lui Andy Kaufman, Man on the Moon (1999). După 7 ani revine cu acest fals film biografic, mai personal decît cele două anterioare, cu teme recurente, oportunism, ipocrizie, intoleranţă religioasă şi schimbarea de regimuri, despre Cehoslovacia comunistă la fel de mult cât despre America post 9/11 şi despre intervenţia lor în Irak.
Merită văzuţi Randy Quaid ca rege idiot, Michel Londsale preot fanatic, José Luis Gómez negustor curajos, Javier Bardem un nou negativ după modelul Anton Chigurh, Natalie Portman în dublu rol, Stellan Skarsgard (unul din cei mai buni actori care există azi), cu peruci excentrice şi sunet de clopote în urechi. Un euro-pudding, cu accente felurite, babilonice şi uneori chinuite. Un subiect epic şi melodramatic, literar, cu tentă istorică, nu departe de romanele lui Dumas, o superproducţie în care Goya este martorul istoriei repetitive, neputincios la cursul ei, dar pe care o imortalizează pentru posteritate. Mai mult decît "un film obosit de costume", cum mi-a fost descris, o meditaţie asupra rolului artistului, orice fel de artist, în vremuri de cumpănă. Spania e vizualizată excelent, ca şi în recentul Alatriste, inchiziţia poate fi din Puţul şi pendulul (deşi involuntar aminteşte de Monty Python), valorile de producţie sunt similare cu fascinantul, dar la fel de criticatul Parfumul, care în schimb avea ca şi contra-greutate sursa originală. Tag-ul filmului este "Spune-mi unde se află adevărul" - el e în pînzele lui Goya, prezente pe ecran, unde, pe lîngă "Capriciile" şi "Dezastrele războiului", recunoşti un maestru al filmului european de acelaşi calibru.
(Trei stele jumătate din cinci)
Notă: Acum şi pe blog la http://aldmovieland.blogspot.com/