Problema cu indianul iniţial aclamat - şi cum altfel, cînd reuşeşti un film care dă peste cap audienţa din toate colţurile lumii şi strînge multe sute de milioane în încasări?! - M. Night Shyamalan e, pentru mulţi, că pare extrem de naiv/infantil şi infatuat deopotrivă. Dacă e să îi asculţi numeroşii detractori - care de la The Village (2004) şi, mai ales, mult neînţeleasa şi crunt subevaluata fabulă Lady in the Water (2006) s-au înmulţit exponenţial -, MNS e un imitator arogant şi de mîna a paişpea al maestrului suspansului (Hitchcock) care pune pe celuloid poveşti stupide cu iz de fantastic-pseudo-spiritual-SF şi îşi manipulează facil spectatorii cu twist-uri finale care vor să-ţi facă creierii terci. Ceea ce a mers la megahitul The Sixth Sense (1999) şi al său "văd oameni morţi". Dar a provocat deja strîmbături şi reacţii umorale la Unbreakable (2000) - dacă mă întrebaţi, poate cea mai deşteaptă adaptare, atît în spirit, cît şi formal, a unui comic book (inexistent, de altfel), pentru că se concentrează exact pe bucata ocultată în general de BD-uri, avînd pe deasupra tupeul colosal de a se termina exact unde acelea obişnuiesc să înceapă. Iar la istoria retro cu extratereştrii dubioşi care atacă America şi provoacă, indirect, chestionarea valorilor şi clişeelor într-o familie nu tocmai standard din Signs (2002), corul de huiduieli devenea deja majoritar.
Drept care n-ar trebui să ne mire cronicile devastatoare, de o meschinărie şi cruzime rarisime, de care a avut parte şi noul The Happening. Dar nici să le luăm în serios n-ar fi o idee tocmai strălucită. Pentru că e cel puţin dubios ca indianul regizor-scenarist să fie ciuca numărul unu a batjocurii, ironiilor mordant-facile şi poantelor pentru care rău ar fi un eufemism într-o lume (i.e. Hollywood) în care activează cu succes şi nici pe departe la fel de puşi la zid alde Brett Rattner, Michael Bay, Roland Emmerich, Stephen Sommers şi toată şleahta lor. E greu de spus cu ce a reuşit Shyamalan să vexeze atîta lume... să fie aroganţa şi siguranţa de sine cu care vorbeşte despre propriile poveşti? senzaţia persistentă că ceva îţi scapă şi că, poate, eşti ţinta unei glume a cineastului pe seama percepţiei şi logicii tale? Sau controlul defectuos al actorilor, care par uneori să joace după cum îi taie capul - vezi şi cuplul înstrăinat încarnat de Mark Wahlberg (care e ok şi reţinut) şi Zooey Deschanel (care e varză cu ochii larg-căscaţi!) aflat în centrul emoţional al The Happening?! Să fim serioşi, e plin Hollywood-ul de regizori plini de ei care nu ştiu să-şi controleze performerii. Să fie, atunci, accentul pe chestii sigure să emoţioneze audienţa - în special copiii, cu dramele şi percepţiile lor stranii, din fiecare film al său? Sau subtextele transparent religioase cu parfum New Age? Din nou, să fim serioşi! Spielberg ar fi trebuit linşat de mult, atunci. Sau, pur şi simplu, ideea, clamată brambura de mulţi, că face mereu acelaşi film, şi din ce în ce mai prost... De cînd ar fi repetiţia un defect în sine?! Cum nu e aici nici locul nici spaţiul pentru a demonstra calitatea tuturor producţiilor domnului MNS, ne mulţumim să conchidem că e vorba, măcar parţial, de o un soi de frustrare neîmpăcată care îi face pe mulţi să nu îi ierte faptul că a venit de nicăieri, fără vreo prevestire şi i-a luat pe sus, înspăimîntat & păcălit cu The Sixth Sense.
Şi că ar mai intra în calcul şi un refuz cinic-facil al unei candori extrem de rare în cinema-ul actual, pe care indianul şi-o asumă sistematic şi programatic, încercînd constant să vorbească în primul rînd copilului îngrozit şi nedumerit din noi. Ceea ce ne (re)aduce la The Happening. Pe scurt, o fabulă (adică esenţa fiecărui film al omului nostru) naiv-ecologistă în care natura pare să se revolte şi să pornească ofensiva împotriva dăunătorului nr. 1. Omul, fireşte. Şi, ca de obicei, în centru avem un cuplu nu tocmai fericit; transformat în familie o dată cu adiţia unei copile rămase fără părinţi. Prea multe nu trebuie spuse despre story, la fel de atmosferic, elegant vizual şi capabil să te înţepenească ocazional în scaun (mai ales în ilustrările sinuciderilor în masă şi a naturii devenită brusc difuz-ameninţătoare) - fără a mai face, însă, greşeala de a-ţi arăta vreodată clar monstrul (monştrii) precum în Signs - ori despre mesajul simplu şi direct. E suficient să zicem, încă o dată, că puţini sunt capabili să articuleze astfel suspansul aproape din nimic şi să surprindă mai bine degringolada unui dezastru neînţeles - ori chiar ne-inteligibil - şi spaima primară, viscerală, cu toate consecinţele lor. Poate că explicaţia banală ar fi că multora nu le place oglinda pe care, arogant, Shyamalan le-o pune în faţă. Cred în continuare că ar merita să-i daţi o şansă.