Apocalipsele microbiologice au fost dintotdeauna printre cele mai terifiante, dată fiind accesibilitatea lor emoţională - cui nu-i e frică de epidemii, de viruşi, mai nou de SIDA? - şi au oferit totodată şansa extrem de generoasă a unor dezvoltări reuşite, atât prin potenţialul lor de hard-S.F. (cine-ar putea uita crichtonianul The Andromeda Strain, inspirat transpus pe ecran de Robert Wise), cât şi pentru că deschid calea unor evoluţii sociale mult mai limpezi şi curate, în zona soft-S.F.-ului (vezi celebrul The Stand al lui Stephen King). Merită să amintim şi asocierea lor cu militantismul ecologic, ca în 12 Monkeys al lui Terry Gilliam, sau tulburătoarea povestire The Last Flight of Dr. Ain, de James Tiptree jr., unde un virusolog îndrăgostit la propriu de Gaia (ca proiecţie sexy-feminizată a maicii Terra) răspândea germenii morţii pe toată planeta, prin intermediul păsărilor călătoare, ca s-o scape de ingraţii ei fii antropoizi. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi aici, deşi sub o formă şi mai interesantă: apărătorii sunt plantele - care, percepând pericolul reprezentat de specia umană pentru habitatul lor, încep să emită spontan nişte spori ce blochează într-o anumită ordine neurotransmiţătorii cerebrali, astfel inversând instinctul de conservare şi determinând sinuciderea spontană a celor contaminaţi. Drept pentru care, omenirea începe să se sinucidă în masă, iar cei încă neatinşi, şi teribil de înspăimântaţi, fug mâncând pământul (scuzaţi bancul, n-a fost cu intenţie).
Ar fi putut, aşadar, să fie un S.F. cu componentă hard-ştiinţifică accentuată, ca la Crichton. Nu e. Nu e, din simplul motiv că partea de science se rezumă... fix la ce v-am spus mai sus! Atâta se explicitează şi în film. În rest, acţiunea e lăsată să curgă.
Să curgă, dar cu hâcuri. N-ar fi fost rău nici să păstrăm motivaţia S.F. strict la nivel incipient, pentru a urmări evoluţia stării de teroare şi nimic mai mult (nici în The Birds nu se explica mare lucru; Daphné du Maurier făcea doar o referire vagă la posibilul stres cauzat de condiţiile atmosferice, iar Hitchcock, nici măcar atât - ne speria, şi pace). Din păcate, nici formula asta nu ţine. În primul rând, pentru că scenariul e total ilogic. Ori de câte ori pe plante le-apucă bâţu', ce să vezi? Se porneşte vântul (de la sine!) şi se-adună nori negri pe cer. De ce? Ca să ştie personajele (şi spectatorii) că se pune de-un nou atac. Cum fac pomii şi tufele figura cu vântul şi norii... e partea a doua.
Dar - să vezi şi să nu crezi! Toată povestea, de la prima şi cea dintâi izbucnire, şi până la potolirea ei, durează aproximativ douăzeci şi patru de ore şi şaptesprezece minute jumătate. Estimp, tot poporul, de la vlădica din Washington D.C. până la opinca dintr-un sătuc pennsylvan, înţelege ce se întâmplă, din ce cauză, şi ce-i de făcut. Şi ca să fie clar că ne aflăm în plin diletantism, lipsa de verosimilitate se transmite până la cele mai mărunte reacţii ale personajelor, de-un schematism şi-o falsitate cum nici în Resident Evil n-am văzut. Şi nu numai atât...
Povestirea, fie şi doar la nivel structural, e de-o liniaritate care aminteşte de neofiţii din cenaclurile S.F. ale anilor optzeci. Scenariul e construit pe sistemul "mă dusei şi mă-ntorsei" - nu tu amorsări de situaţii, nu puşti cehoviene, nu cârlige, nu nimic. Tot ce se întâmplă, are doar rostul de a se consuma pe loc şi atât. Nici nu e de mirare că, de la un moment dat, filmul devine atât de trenant, încât dacă primul sfert de oră se urmăreşte cu sufletul la gură, ultimul e marcat de căscături din-ĄfălciŁ-trosnitoare.
Trebuie totuşi să recunoaştem că o contribuţie în acest sens îşi aduce şi regia. M. Night Shyamalan a făcut ceva senzaţie cu The Sixth Sense - şi cam gata. De-atunci, din '99, parcursul marcat de Unbreakable, Signs, The Village şi Lady in the Water l-a purtat, rapid dar sigur, din ce în ce mai jos. Cu actualul Happening, mai reuşeşte o singură performanţă: aceea de a ne speria frumos la-nceput, şi a ne ţine-n priză cu fiorul narativ, cam jumătate din film. Cum, însă, scenariul e tot al lui, n-are nici o scuză pentru faptul că, de la mijloc încolo, totul se moleşeşte de-a binelea. Dacă primele două atacuri, din New York şi Philadelphia, erau realmente angoasante, ultima treime e absolut anticlimax. Nu numai că nu se mai întâmplă nimic, totul dezumflându-se treptat şi de la sine, dar şi la nivelul tensiunii interioare se înstăpâneşte o stare de leşin triumfal. Şi, ca să le pună capac la toate, în epilog nu-i vine altă idee decât arhirăsuflatul truc al cercului care se închide - adică, iar o luăm de la-nceput! Unde? La Paris! Cum? Ca-n 28 Weeks Later.
Se mai remarcă şi un panşant apăsat spre patetismul à la Arstizza Romanescu - tot filmu-i doldora de personaje care se iau de mână-n plan detaliu, adânc, semn că noi suntem solidari şi numai moartea ne va despărţi, sau care se uită luuung şi holbaaat încotrova, semn ba că acum ne vedem pentru ultima oară, ba că acum ne revedem pentru prima oară, ba că, în genere şi în principiu, e naşpa. Pe acorduri muzicale bubuitoare.
Aceeaşi muzică bubuie cam tot timpul, dar mai cu seamă când e pe muritelea - atunci survin tânguitor şi viorile. Procedeul se remarcă cel mai tare în secvenţa când doamna Jones (Betty Buckley, singura bună din toată distribuţia) se dă cu capul de pereţi şi sparge geamurile cu fruntea - final de horror căznit al celui mai reuşit episod al filmului, cel cu noaptea petrecută în casa bătrânicii ce se relevă treptat o psihopată fanatică religios (din păcate, clişeu-i vechi... şi nou, cum am văzut recent în The Mist). E singura zonă unde relaţiile dintre personaje reuşesc să încropească puţintică tensiune, şi anxietate veritabilă.
De asemenea, sunt remarcabile mizanscenele şi decupajele primelor două atacuri - precise, dramatice, inventive (mai ales parcursul pistolului folosit de trei sinucigaşi la rând, sau căderile muncitorilor de pe schele, filmate cu o simplitate seacă şi o discreţie tăioasă care ar fi trebuit să determine concepţia stilistică a întregului film. Aşa se pun eficient în imagini grozăviile - cu contrapunctul obiectivităţii clinice şi al falsei indiferenţe. Cine se-aruncă în istericale şi tautologii, îşi asumă un risc deloc de neglijat: să-i râdă lumea când mor eroii.
11 iunie, 2008, h. 16:30-17:30
Bucureşti, România