Grupul cinefililor deghizaţi în cronicari de film, care jură pe Clint Eastwood ca pe Biblie, salută iniţiativa distinsei Magda Mihăilescu de a pune lucrurile la punct în ceea ce priveşte parcursul cannez al cineastului şi îşi permite să completeze tabloul cu niscai detalii mai mult sau mai puţin semnificative.
În primul rând, n-am de gând să mă "pun bine" cu colega-mi de gazetă - pur şi simplu, aşa cum aţi citit mai în amonte, Magda este (deocamdată) singurul critic român care-l tratează pe Eastwood exact aşa cum merită, fără a fi umbrită nici de reputaţia cineastului, dar nici de vreun parti-pris aberant. În al doilea rând, cum am ratat cu graţie "palmodorul" francez (am ales, la concurenţă, un western sud-coreean exploziv), nu mă voi lansa în vreo polemică mai mult sau mai puţin inutilă. În al treilea rând, mă bucură faptul că prezidentul Sean Penn s-a declarat cucerit de acest Entre les Murs venit parcă de nicăieri (şi de pretutindeni, ha!), dar nu pot să-l felicit pentru acel premiu cu alură de gafă acordat prietenului Clint - ar fi trebuit să-şi asculte inima şi să dea Cezarului ce i se cuvenea. Cu sau fără Palme d'Or, The Exchange (ex-The Changeling), un film de o complexitate şi un curaj în egală măsură stupefiante şi devastatoare emoţional, un film sobru şi elegant, aşa cum îi şade bine autorului său, este, cel puţin sufleteşte, marele câştigător al acestei ediţii post-jubiliare cu numărul 61.
Moving on. Ca în fiecare an, preferatele personale s-au regăsit mai puţin în competiţie/palmares şi mai mult în secţiunile paralele. Bunăoară, Un Certain Regard - unde am aplaudat zdravăn lynchianul Soi Cowboy, filmat în Thailanda de englezul Thomas Clay, sfâşietorul (chit că niţel didactic) Hunger (Camera d'Or pentru regizorul Steve McQueen, care e cât se poate de britanic şi negru!), tripticul Tokyo!, în fine un omnibus coerent, semnat Michel Gondry (tuşant), Leos Carax (dezlănţuit) şi Bong Joon-Ho (tandru), delicatul La vie moderne, un fel de Podul de flori în variantă Raymond Depardon, sau norvegianul O'Horten, adică o zi hilar/amăruie din viaţa unui conducător de tren proaspăt pensionat.
În Quinzaine des Réalisateurs, selecţie care l-a inclus şi pe Radu Muntean cu Boogie, bifat la Bucureşti, l-am reîntâlnit pe belgianul Bouli Lanners (descoperit la Berlin, în episodul 2 al delirantului J'ai toujours rêvé d'être un gangster, proaspăt premiat la TIFF), acum în triplă ipostază de actor, scenarist şi regizor. Eldorado se cheamă filmul său, un road-movie extrem de ataşant cu ceva parfum de Aaltra, şi comportă una dintre cele mai simpatice scene din memoria recentă - un moşuleţ costeliv şi deşirat, cu pălărie, başcheţi şi atât (!), care vine zâmbitor să ajute la împinsul maşinii, nu înainte de a se recomanda sec: "Alain Delon". În afara competiţiei n-am ratat pentru nimic în lume Indiana Jones sau Vicky Cristina Barcelona (welcome back, Woody!), n-am ratat nici Maradona (by Kusturica, un midnight screening complet cu barbecue şi mini-concert No Smoking Orchestra) şi nici chiar Surveillance, un nou film schizoid şi "so bad it's good" semnat Jennifer Lynch (fille de...). Deliciile au venit, ca de obicei, din Asia - sângerosul The Chaser, serial-thriller coreean şi nihilist, şi, mai ales, minunea amintită mai sus, dumpling-western-ul The Good, The Bad, The Weird, situat graţios la graniţa dintre omagiu şi capodoperă.
A nu se înţelege că am ocolit cumva competiţia oficială, au contraire. De openingul Blindness (caraghios) şi closingul Palermo Shooting (lamentabil) mă lipseam; Le silence de Lorna şi Delta (recuperat la Cluj) sunt exact genul de film european de care nu mai vreau să aud; Un conte de Noël e un talkfest french vitriolant şi reuşit, Synecdoche, NY, debutul lui Charlie Kaufman, e un mic/mare supliciu, iar italienescul Il Divo e un biopic nemilos despre care "eroul" Giulio Andreotti i-a spus regizorului Paolo Sorrentino "mai bine aşteptai să mor!". Revelaţia selecţiei mi-a părut însă israelianul Waltz with Bashir, documentar animat şi percutant care n-ar fi trebuit să plece nepremiat. Cu precizarea că am pierdut Gommora (din cauză de Kusturica) şi Che (din cauză de mojito) şi cu menţiunea că am "învăţat" cum se cuvine lecţia de cinema a omniprezentului Tarantino şi că am "omagiat" ca la carte inclasabilul Santa Sangre al lui Jodorowski (restaurat la Cannes Classics), închei prin a vă spune că despre bunii prieteni Bruce, JCVD şi Louise Michel vorbim altădată.