În realitate, Entre les murs vorbeşte despre putere. O putere care nu mai este dictatorială şi ex-cathedra, dar care tot dominare rămâne. Chiar dacă negociată în forme din ce în ce mai subtile şi mai complexe, puterea profesorului asupra elevilor pare să supravieţuiască oricărei reforme, oricărei personalităţi.
François Marin (François Bégaudeau) predă limba şi literatura franceză unui mozaic de elevi. Un subiect dificil, căci mulţi dintre ei nu stăpânesc limba lui Voltaire, mai ales în scris. Marele filozof iluminist este, de altfel, evocat explicit, însă nu ca un exemplu de limbă franceză aleasă sau de gândire clară, ci ca autor peste capacitatea lingvistică a liceenilor.
Hotărât să îşi facă bine meseria şi, în acelaşi timp, să îşi îndeplinească şi menirea morală, François se angajează, neobosit, în dialoguri directe, adesea periculoase, cu elevii săi. El argumentează, de exemplu, că subjonctivul trecut este, totuşi, un timp viu al limbii franceze (în faţa unor elevi sceptici) şi că el chiar îl foloseşte în anturajul său. Atenţi şi neîncrezători în faţa autorităţii, elevii concediază spusele profesorului. Până la urmă, el este un "prof" şi trebuie să se comporte în consecinţă, nu-i aşa? El nu se poartă, nu vorbeşte ca ei, oameni din popor. Plus că homosexualii folosesc subjonctivul trecut, aşa cum se ştie clar printre elevii francezi...
Tensiunea dintre neîncrederea, spiritul de frondă al clasei şi încercările inteligente, susţinute, ale profesorului de a deschide comunicarea cu ei reprezintă materia primă a filmului. Şi este fascinant modul în care regizorul Lauren Cantet întreţine viu interesul audienţei pentru o dramă fără sânge, fără a cădea în didacticism şi nici în critică culturală de mâna a doua.
O parte din reuşită se datorează portretizării lui François. Profesorul nu este creionat drept un apostol al cunoaşterii, un dascăl neînţeles, dedicat jertfelnic unei educaţii romantice. Este, cu alte cuvinte, la antipodul lui Todd Anderson (Robin Williams) din Dead Poets Society. Dacă acolo profesorul de literatură apare ca un carismatic ale cărei metode neortodoxe incită elevii săi (mediu omogen: doar băieţi albi de familie bună) la depăşirea propriilor limite, la dezvoltarea, chiar exacerbarea propriei personalităţi, aici, în Franţa, profesorul de literatură impune limite.
François este un tip pragmatic, tânăr, deschis, într-adevăr, dar care se ţine de privilegiile pe care (încă) i le mai oferă regulamentele şcolare franceze. Interesul său primar nu este să dezvolte personalitatea elevilor săi (care cunoaşte o varietate impresionantă de backgrounduri şi origini etnice), ci să transmită un set de abilităţi şi cunoştinţe necesare absolvirii.
Cu siguranţă, realismul abordării i se datorează lui François Bégaudeau. Acesta a fost / este profesor în viaţa reală şi a scris o auto-biografie despre cariera sa ca profesor devenit un succes de piaţă. Strategia regizorală a lui Laurent Cantet produce un hibrid straniu de convingător între documentar şi ficţiune.
Reuşita artistică i-a fost recunoscut, de altfel, prin acordarea Palme d'Or în 2008, fiind prima producţie franceză care câştigă acest premiu în mai bine de 20 de ani (anterior, a fost luat de Maurice Pialat cu ecranizarea după romanul omonim al lui Georges Bernanos Under the Sun of Satan în 1987)
Ei bine, tocmai acest joc viu, uneori ameţitor, alteori înfricoşător, între şcoala ca birocraţie (cu norme, regulamente, reguli nescrise, sancţiuni etc.) şi şcoala ca loc de comunicare şi înfruntare între fiinţe vii, cu visuri, dorinţe şi nevoi aparte. Ea face ca vizionarea filmului să te ţină cu sufletul la gură. Pentru că, trebuie spus, evenimentele povestite nu au nimic dramatic. Nici măcar un elev nu se sinucide, nici măcar un profesor nu îşi dă foc.
Entre les murs reuşeşte să spună, antrenant, o poveste a relaţiilor, nu a evenimentelor. Mai mult, istoria sa - repetată în fiecare an, în fiecare clasă, de fiecare profesor, oriunde în lumea civilizată - este de un realism bine executat şi de o generalizare atât de convingătoare, încât fiecare spectator se va regăsi în fronda absurdă, dar neputincioasă, a elevilor. Iar întrebarea: câţi dintre spectatori se vor regăsi în situaţia ingrată a profesorului - cel care, până la urmă, va trebui să echilibreze rigoarea şi flexibilitatea, empatia şi evaluarea obiectivă, apropierea şi performanţa, va rămâne, tulburător de nihilist, fără răspuns.
P.S. Staţi liniştiţi, Ministerul Educaţiei nu include acest film pe lista sa de recomandări...