Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Cristina! Era Cristina! - Vechiul nostru cinema (VI)


Dilema Veche, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum îţi alegi o plăcere vinovată comunistă? Închizi ochii şi te gîndeşti la ceva ce te-a tulburat reacţionar, dar n-ai avut niciodată curajul să recunoşti. Apoi te pregăteşti de un autodenunţ. Iată-l: Fata Morgana a fost filmul românesc care mi-a dat primele fioruri sexuale, tulburîndu-mi inocenţa pionierească. Dacă fac un calcul (a apărut în '81), abia acum îmi dau seama că eram extrem de precoce (mama ar face mai bine să nu citească toate astea). Nu l-am mai revăzut de o veşnicie, dar imaginea mea mentală e foarte clară: Dinu Manolache la bustul gol, filiform şi velin, stabilind o marcă pentru ceea ce avea să mă facă să oftez de acum înainte. Tocmai a avut o partidă de sex cu senzuala Diana Lupescu; evident că actul în sine nu ne era arătat - la urma urmei, vorbim de o cinematografie unde adolescenţii se sărutau cast şi făceau copii după tăietura de montaj -, dar seminuditatea masculină, într-un context sexual, era ceva juisiv. Manolache interpreta un petrecăreţ superficial şi afemeiat, un tînăr cu origini sănătoase (fiu de director de şantier) cu apucături complet nesănătoase şi cu o aură irezistibilă de bad boy. El decide să plece în armată, pentru că a sedus şi abandonat o fată de a cărei amintire nu mai poate scăpa. Acolo, continuă să se comporte ca un element antisocial şi deci să fie foarte sexy. Evident, pînă la urmă, e îmblînzit de disciplina comunistă şi i se deşteaptă conştiinţa civică, dar propaganda nu mai putea strica nimic: datele de rebel romantic erau deja setate. Mai contaţi şi pe capitularea finală, atît de dulce, a fetei mereu eluzive şi pe un strigăt devastator, foarte brandonian: "Cristina! Era Cristina!".

Soundtrack-ul filmului, şi el, marfă cult-vinovată, iar piesa lui Marin Traian e un exemplu tipic de pop românesc optzecist, care ţi se lipeşte de creier pînă la turbare, în ciuda faptului că nu are refren, că vocea e penibilă, orchestraţia minimală, sintetizatorul primitiv, iar versurile complet debile ("Stam într-o zi la fereastră / Strada departe vuia / Stam obosit dus pe gînduri / Dar nici nu ştiu ce gîndeam / Parcă era frig afară / Norii pe cer alergau / Nu ştiu era zi cu soare / Sau norii ploaie cerneau. / Pe drum trecea o fetiţă / Cine era, habar n-am / Dar ştiu c-avea o bentiţă / De-un roşu ca de mărgean" etc.). Cum nostalgia se downloadează bine, o puteţi găsi uşor pe net (n.red. aici). Păcat că Manolache, un actor de care camera se lipea pur şi simplu, n-a mai avut şansa unor roluri de heartthrob. Păcat şi pentru el, şi pentru noi, fetele, ce contemplam zări frigid uteciste şi ne consolam cu Declaraţie de dragoste.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer