Nu e greu să ţi-i imaginezi pe marii boşi ai studiourilor hollywoodiene înlemnind de spaimă şi ciudă cînd au dat cu ochii de megahitul care a spart piaţa în Rusia în 2004, fantasma întunecată cu vampiri Nochnoy dozor / Night Watch. Căci filmul kazaho-rusului Timur Bekmambetov avea, la un buget ridicol pe standarde americane (4 milioane de dolari), mai multă imaginaţie, coregrafie hiperkinetică, dar graţioasă şi panaş vizual decît suma blockbusterelor de peste ocean pe cîţiva ani buni. Plus nişte efecte speciale chitite să te lase paf, realizate, iar, cu multă inventivitate şi cu nişte sume care să facă de ruşine grămezile de bani aruncate de studiouri pentru a obţine ceva comparabil. Iar după ce succesul a fost reiterat - ba chiar depăşit, inclusiv la capitolul fantezie - de a doua parte a preconizatei trilogii, Dnevnoy dozor / Day Watch în 2006 (partea a treia, Twilight Watch e aşteptată la anul), n-ar trebui să mire pe nimeni graba cu care domnul a fost poftit să facă un film la Hollywood. Cu un buget de aproape 20 de ori mai mare (circa 75 de milioane $) şi cu vedete. Aşa cum n-ar trebui să fie o surpriză reuşita lui Bekmambetov, a cărui pregătire în publicitate se vede (în sensul bun) în viteza şi ritmul ameţitor în care îşi orchestrează scenele de acţiune - cărora nu prea poţi să le găseşti termen de comparaţie în producţiile big budget recente.
Iar Wanted şi-a recuperat deja banii în doar o săptămînă de la premieră. Pe merit, am spune, căci, să ne ierte chiar mai mereu şarmantul Spielberg şi încîntătorul său divertisment de modă veche Indiana Jones IV, nu prea ai pe ecrane ceva plasabil sub larga umbrelă a entertainment-ului care să îi fie pe aproape. Fie şi doar din punctul de vedere al revărsării continue de adrenalină. Plus că, adaptînd un comic book mai modern / matur, ce vedea un individ perfect anodin, descoperindu-şi filiaţia cu o sectă secretă de asasini şi asumîndu-şi, nihilist şi fără urmă de remuşcări, noua postură, domnul Bekmambetov a simţit nevoia să-i adauge ceva tonuri mai tradiţional-morale cel puţin interesante. Căci versiunea lui de protagonist, banalul contabil lipsit de coloană vertebrală Wesley Gibson (junele James McAvoy din Atonement) transformat în ucigaş de elită sub îndrumarea sexoasei Fox (Angelina Jolie) şi a unui mentor mai ambiguu decît ai crede la o primă privire (Morgan Freeman jucîndu-se aici inteligent cu impozanta şi nobila lui prezenţă cinematografică), e sensibil mai nuanţată şi problematică. Şi pune în subtext (şi chiar direct - vezi finalul) nişte întrebări pe care filmele cu body count şi urmăriri improbabil / imposibile similare şi astfel de supereroi le evită de obicei cu bunăştiinţă, concentrîndu-se exclusiv pe vărsarea de sînge, viteză, traiectorii aberante ale gloanţelor şi alte asemenea pirotehnii. Dar în Wanted avem de-a face cu un erou ce învaţă să-şi investigheze şi apoi stăpînească adevăratele înzestrări (supra)naturale pentru a se pune în slujba unei entităţi abstracte şi cu o viziune cel puţin chestionabilă asupra vieţii şi conduitelor admisibile. Lucruri care nu rămîn, însă, la nivel de evidenţă. Asta, desigur, pe lîngă montajele ameţitoare şi nişte decoruri picturale şi retro în aceeaşi măsură în care sînt hi-tech.
E foarte posibil ca sensibilitatea rusă (est-europeană?) să aibă ceva de a face cu asta, dar Wanted chiar poate fi citit, dincolo de clasica poveste a descoperirii adevăratei identităţi şi ajungerii la un soi de pace/armonie cu sine a eroului, într-o cheie profund morală ce nu se sfieşte să abordeze probleme extrem de actuale precum credinţa oarbă (terorism?), individualismul sau responsabilitatea. Într-un mod mult mai puţin plină de formulule decît tradiţionalele variaţiuni hollywoodiene ce îţi propun din start o filosofie clară, cu buni şi răi strict definiţi, în care ştii exact de partea cui e dreptatea şi care e calea justă de urmat. Ceea ce Wanted pare să facă şi el, dar doar pînă la un punct şi doar pentru a-ţi răsuci apoi totul cu atît mai dur şi surprinzător. Forţîndu-te astfel să faci un lucru de care în general blockbusterele de acţiune fug ca de dracu' - să te gîndeşti la ceea ce ţi se arată, ca şi la implicaţiile mai largi ale poveştii. Care, să ne înţelegem, nu se preface vreo clipă într-o sentenţioasă ori sfătoasă lecţie de morală, ci înaintează halucinant, cu o energie şi imaginaţie vizual-scenografic-coregrafică care să te lase cu gura căscată. Doar că, dincolo de imaginea cu tente gotic/clarobscure, de traiectoriile curbe ale unor gloanţe ultrastilizate, dincolo de alergări, fandări şi gimnastici aiuritoare pe trenuri în mişcare, dar şi prin mănăstiri, ruine ori biblioteci medievale, chiar dincolo de formele apetisante (şi tatuate) ale splendidei Angelina Jolie (care n-a fost parcă niciodată mai frumoasă & letală), mai există şi nişte întrebări şi dileme mai întunecate la care rişti să cugeţi încă ore bune după ce inima îţi va fi revenit la ritmul normal. Ceea ce e o raritate demnă de salutat.