Virginia Woolf a observat odată (într-un eseu laudativ despre George Eliot) că în literatura engleză există puţine romane demne de atenţia unui adult. Dumnezeu ştie ce-ar fi spus despre blockbuster-urile hollywoodiene din ziua de azi. Stînd într-o sală de cinema şi aşteptînd să se termine Wanted, pur şi simplu mi s-a făcut ruşine că, la cei 30 de ani ai mei, mă aflam acolo (singur: prietena mea aruncase o privire pe afiş şi refuzase ferm să mi se alăture), că, fie şi din motive profesionale, acceptasem invitaţia de a evada în acest vis umed acneico-puberal în care Angelina Jolie vine să mă salveze de la o existenţă de rîmă, introducîndu-mă într-o societate secretă de asasini şi învăţîndu-mă (prin metode pedagogice cum ar fi bătaia, bătaia şi, nu în ultimul rînd, bătaia) să împuşc aripile muştelor, să imprim gloanţelor mele cele mai şmechere traiectorii, să fac bombe vii din şobolani, totul ca să devin "stăpînul vieţii mele" - adică un tip care nu se mai supune nici unei legi lumeşti, în schimb face tot ce-i spune un război de ţesut. Nu, nu glumesc, şi nici regizorul Timur Bekmambetov nu dă vreun semn cum că găselniţa asta - cea mai tembelă din ultimii ani - i s-ar părea măcar un picuţ comică: secta asta de supraoameni îşi primeşte ordinele de la un război de ţesut. În ţesătură sînt codate nişte nume şi fiecare dintre numele alea aparţine unei persoane care trebuie ucisă "ca să se păstreze echilibrul lumii". Sau, în cuvintele şefului sectei (Morgan Freeman), "omori unul şi poate salvezi o mie". Poate? Cum adică "poate"? Adică "poate nu"? Adică poţi la fel de bine să greşeşti şi să omori un nou Gandhi sau un nou Mozart?
Ce-i drept, nici povestea lui Spielberg din Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull nu rezistă la un interogatoriu prea amănunţit. Diferenţa e că acolo te poţi bucura de arta spectacolului, pe cînd aici nu te poţi bucura decît de un fel de pornografie tehnologică. Acolo eşti în contact cu o minte vie, care debordează de umor şi de muzicalitate şi de dragoste pentru istoria cinema-ului, pe cînd aici eşti în contact cu o minte goală de orice altceva în afara unui entuziasm masturbatoriu pentru tehnologie - pentru multitudinea de feluri în care poate fi filmat un glonte în zbor, sau un cap explodînd sub impactul lui. (Şi ce-a avut cu muştele şi cu şobolanii? Nu sînt cel mai mare fan al acestor vietăţi, dar metodele de dezinsecţie şi deratizare demonstrate aici sînt pur şi simplu necivilizate.) În ultimă instanţă, un divertisment de Spielberg e o celebrare a privilegiului de a fi viu, în timp ce un gunoi ca Wanted reduce viaţa însăşi la statutul de gunoi.
Sigur, e complet inofensiv - o invitaţie de a evada un pic din viaţa de toate zilele. Sau ar fi complet inofensiv, dacă invitaţia n-ar fi făcută cu un asemenea dispreţ pentru viaţa de toate zilele. "Eu sînt stăpînul vieţii mele", declară supraomul nostru la sfîrşit, în timp ce glontele lui superdirecţionat slalomează printre prăpădiţii care lucrează în contabilitate şi tremură în faţa şefilor şi acceptă să trăiască sub un papuc mai naşpa decît al Angelinei Joliei. "Tu ce-mi poţi spune despre viaţa ta?" Îţi pot spune "hai sictir". Eu măcar nu primesc ordine de la un război de ţesut. Şi nici nu omor oameni "ca să fac stabilitate din haos" - ceea ce, apropo, se cheamă "epurare". Ia zi-mi şi mie ce marcă e războiul ăla de ţesut. Pun pariu că "Pol Pot" sau ceva de genul ăsta.
Dacă aveţi peste 15 ani şi totuşi trebuie să vedeţi un film cu supereroi, mergeţi la Hancock. Prima jumătate aproape că e demnă de atenţia unui adult. Nu e o altă fantezie bombastică, menită să răzbune sentimentele de inadecvare ale adolescenţei, ci o comedie care lucrează relaxat în interesul sănătăţii publice, dezumflînd un pic cultul ăsta agresiv (şi, în ultimă instanţă, laş) al supraomului. Hancock (Will Smith) nu e un supererou din ăla cu costum fistichiu, ci o haimana cu căciuliţă de homeless, care întîmplător poate să zboare şi să respingă orice proiectil. El face fapte bune, dar le face în sictir şi adesea cu sticla în mînă, provocînd invariabil mai multe stricăciuni decît ar fi provocat răufăcătorii dacă i-ar fi lăsat să-şi vadă de treabă. (Ce-i drept, de păcatul ăsta se fac vinovaţi şi ceilalţi supereroi, dar ei măcar au costume fistichii, în timp ce Hancock - care consideră că alea sînt costume "de homo" - e un zero absolut la capitolul prezentare). Drept care lumea îl huiduie, iar el e supărat pe lume. Filmul spune povestea reabilitării lui, sub îndrumarea unui PR-ist idealist. Din păcate, povestea asta simpatică nu ajunge decît pentru o jumătate de film, iar jumătatea a doua - în care Hancock nu mai e un zeu în mizerie, ci un zeu adevărat, tratat de realizatori cu toată pompa aferentă (o soţie de aceeaşi condiţie zeiască şi un götterdämmerung bubuitor) - strică aproape tot efectul.