Teatrul lui Joël Pommerat sau cum să păstrăm fiorul clipei

După ce, pe 19 iulie 2008, a avut loc, la Festivalul de la Avignon, premiera celui mai recent spectacol al său, Je tremble, Joël Pommerat va veni la Bucureşti: dramaturgul şi regizorul francez se numără printre artiştii străini invitaţi anul acesta la Festivalul Naţional de Teatru, programat la Bucureşti între 1 şi 10 noiembrie 2008. Tot în cadrul FNT va fi publicat şi un volum de texte semnate de Pommerat, în traducerea Eugeniei-Anca Rotescu.

Apărut de cîţiva ani pe scenele franceze, Joël Pommerat, regizor şi autor la 44 de ani, nu mai e o tînără speranţă, dar e departe de a se pierde în monotonia meseriei şi a vîrstei de mijloc. Pommerat aduce, fără îndoială, un vocabular estetic original, un teatru unde cuvîntul se pierde şi se amplifică într-o subtilă alchimie de sunete, de lumini sau cortine de întuneric, de voci în off, cel mai adesea albe, neutre, un teatru unde realitatea ne învăluie, orbitoare şi multisenzorială, pentru a ne scufunda dintr-odată, dincolo de certitudini, într-o periculoasă întîlnire cu noi înşine. E mult spus dintr-odată, dar un spectacol de Pommerat poate fi o revelaţie pentru spectatorul ce acceptă să intre în joc şi să adopte acest nou alfabet.

Pommerat se plimbă, aşadar, din festival în festival, dă ocol marilor scene din preajma Capitalei, de la Villette la Gennevilliers, se opreşte trei ani, la invitaţia lui Peter Brook, în rezidenţă la Paris, la Bouffes du Nord, deja cunoscut, dar ascuns în parte într-un clar-obscur, o dificultate de a-l fixa definitiv într-o formulă, nuanţe din care teatrul său se hrăneşte şi-şi trage forţa. De altfel, compania sa, creată în 1990, nu din întîmplare se numeşte "Jean Brouillard", nume ce evocă ceaţa şi ştergerea de contururi. "Pentru un pictor, declara Pommerat într-un interviu, lumina este fără îndoială pasionant de explorat, de exploatat. Eu utilizez teatrul ca pe un loc unde pot încerca experienţe extreme, unde mă pot apleca pe marginea unor abisuri. Dar în viaţa cotidiană nu privilegiez disperarea, sînt ataşat de viaţă fără nici o ambiguitate". Un autor dramatic prolific, fără îndoială, Pommerat a scris şi pus în scenă pînă acum 14 piese-spectacol (publicate, din 2003, la Editura Actes Sud / Papiers) şi promite să scrie şi să creeze una pe an, pentru următoarele patru decenii, promisiune care trebuie înţeleasă ca o formidabilă rezervă de energie, de vitalitate lent şi constant distilată. Joël Pommerat e un autor dramatic ce-şi scrie textele direct pe şi pentru scenă, fără de care cuvintele sale îşi pierd parcă tăria.

Pommerat face un teatru unde fiecare element trăieşte graţie unui subtil joc de relaţii, unde cuvîntul are nevoie de sunet, de muzică, de lumină şi umbră, pentru ca imaginea să fie completă. Bineînţeles, asta e, în mare, soarta oricărui text de teatru; sensul piesei circulă şi vibrează în toate elementele spectacolului, dar la Pommerat jocul e mult mai strîns, mai intim. Nu ştiu cum ar arăta un text de Pommerat pus în scenă de un alt regizor, la fel cum nu mi-am putut imagina spectacolele lui Tadeusz Kantor puse în scenă fără prezenţa lui obsedantă în spatele fiecărui gest, al fiecărui personaj. Pommerat nu merge pînă la a se impune el însuşi pe scenă, ca odinioară Kantor, mînuitor la vedere, umbra "mefistofelică" a interpreţilor săi "marionetizaţi". Pommerat e, însă, un autor care-şi ţese spectacolele cu complicitatea unei întregi echipe, spectacole pe care le face şi le desface, cărora le adaugă alte eşafodaje, elemente ce se revelează apoi ca parte a unui întreg; trilogiile sale au curente subterane, care, discret, dar iremediabil, leagă între ele faptele, personajele. În cele din urmă, Pommerat face mereu acelaşi spectacol, dar oare nu este acesta visul oricărui adevărat creator, scria Lucian Pintilie undeva, în notele sale despre un proiect după Orestia lui Aurel Stroe, visul de a crea pentru o singură dată imaginea perfectă, convins că toate celelalte încercări sau reuşite nu sînt decît mereu alte schiţe ale unei unice opere.

Nu cunosc visele lui Pommerat, obligat, la urma urmei, să creeze într-un sistem dat, să alerge din festival în festival şi să soarbă noi forţe din fiecare turneu sau din fiecare nouă întîlnire cu publicul, mereu acelaşi, mereu diferit. Vara aceasta a fost din nou la Avignon, va veni la toamnă în România, va merge fără îndoială spre alte frontiere, spre alte limite. L-am văzut ultima dată în februarie cu o trilogie, în care a reunit ultimele sale spectacole, create la Festivalul de la Avignon sau la Teatrul Paris Villette, participînd astfel la inaugurarea noii direcţii a unui teatru cunoscut şi important din regiunea pariziană, Teatrul din Gennevilliers. Acest teatru - Centrul Dramatic Naţional fondat în 1964 de Bernard Sobel, care l-a dirijat pînă în pragul toamnei trecute - este condus astăzi de un tînăr regizor, Pascal Rambert, dornic să anunţe prin toate mijloacele "ruptura", schimbarea de ton şi meritele noului său program. În acest context, Joël Pommerat nu era un invitat oarecare.

O piesă pe an, nu mult aşadar, căci Pommerat crede că teatrul are nevoie de timp pentru a putea să-şi afirme identitatea. Refuză chiar formula teatrului făcut în regim de urgenţă, aruncat în grabă, teatrul său se încheagă treptat, din truda repetiţiilor, cu exigenţă şi pasiune. Şi e gata să revină cu aceleaşi titluri în faţa publicului, de care are nevoie pentru ca spectacole sale să poată păstra temperatura vieţii. Afirmă chiar că le poate schimba, ameliora, întregi. Spectacolele sale sînt întodeauna întîlniri de excepţie, o manieră unică şi preţioasă de a produce şi distila plăcerea imensă a teatrului, de a prelungi efemerul clipei într-o tulburare ce va persista, ascunsă printre umbrele noastre cele mai secrete. Am văzut, aşadar, la Teatrul din Gennevilliers, trei piese: Au monde / În lume, Les Marchands / Negustorii şi D'une seule main / Cu o singură mînă. Textul e important, bineînţeles, şi aş putea să rezum cu uşurinţă cele trei subiecte, dar cuvintele nu sînt, aici, decît unul dintre aspectele acestei formule unice de a popula scena de umbre, de tăceri, de zgomote, de sunete şi voci ce pot exalta sau anihila sensul textului, care continuă să se scrie pe scenă, cu gesturile, corpurile, lumina şi obscuritatea ce ritmează sau definesc tot ceea ce se petrece între cuvinte. Fără îndoială, este o tehnică cinematografică, un montaj unde important este ceea ce se petrece între scene, în raporturile ce se înlănţuie şi ne conduc către revelaţia finală, dar care nu e niciodată explicită, definitivă, e doar posibilă, sugerată, înăbuşită chiar, ca un refren cîntat în şoaptă.

Să luăm, de pildă, Les Marchands: la prima vedere, este o poveste despre relaţii profesionale, într-o uzină ce ar putea fi una metalurgică, în zgomotul asurzitor al unei benzi rulante, cu detalii ale mizeriei materiale şi morale a unor personaje umile şi epuizate. E un univers cu care ne-au obişnuit dramele unui Michel Vinaver, care excelau în anii '80-'90 în descrierea, disecarea lumii reci şi necruţătoare a întreprinderii capitaliste (un mic detaliu: Michel Vinaver este numele unui "personaj" important al fabricii de lame Gilette, amănunt cu un gust sau o morală aproape brechtiene, căci mă face să mă gîndesc la dualitatea "omului cel bun din Se-Ciuan"). Dar dacă la Pommerat toate aceste date sînt perfect valabile din punctul de vedere al analizei sociale, totul e bruiat, derutat de la bun început de o intruziune neaşteptată: cea a lumii de dincolo. Morţii pot interveni în viaţa celor vii, invizibilul devine vizibil şi prezent, miracolul e posibil, fără să se impună categoric. În urma unei explozii criminale - aluzia e una directă, la explozia ce a devastat acum cîţiva ani o uzină chimică din Toulouse -, uzina e ameninţată cu închiderea definitivă. Soluţia disperată şi, în acelaşi timp, monstruoasă e găsită de o tînără femeie, care-şi aruncă pe fereastră copilul, în semn de protest. Opinia publică e zdruncinată, guvernul intervine şi uzina e salvată.

Totul poate părea stupid şi simplist ca argument dramatic sau chiar politic, dar mama ucigaşă răspunde unui îndemn misterios, venit din lumea morţilor, ce continuă să înconjoare şi să protejeze lumea viilor. Spectacolul are, de altfel, un aer fantomatic: totul e povestit de un singur personaj, o femeie, prietena mamei asasinei, ce descrie în scenă gesturile şi întîmplările la care ia parte şi ea, fiind însă singura voce distinctă. În final, cînd lucrurile par să se limpezească, se pot auzi distinct cîteva personaje, cîteva replici. În semiobscuritatea scenei, pe un platou aproape gol, personajele sau siluetele lor se agită, ridică braţele, articulează cîteva cuvinte, indistincte, ca un murmur, sunetul pare, deformat, cîteva silabe scapă din cînd în cînd şi aduc fărîme de cuvinte, ca o umbră haşurată pe desenul monologului central. Actriţa, Agnès Berthon, e halucinant de precisă, de exactă, un discurs unde orice urmă de emoţie, de falsă sensibilitate e ştearsă şi lasă intensă greutatea cuvîntului în sine.

Au monde e, de asemenea, o lume fantomatică, ale cărei semnale ne parvin misterioase şi învăluitoare; D'une seule main mi s-a părut mai puţin convingătoare, poate pentru că eram la cea de-a treia variantă a formulei magice Pommerat. Şi aici o întrebare se impune: odată fixată această căutare de semne noi, iar vocabularul ei estetic, epuizat în seria de spectacole ce vor veni, cum vom putea păstra intact frisonul primei revelaţii, dincolo de clişee şi de uzura timpului? Pentru moment, am preferat să gust din plin bucuria clipei, fără să mă tocmesc prea mult cu negustorii noştri de iluzii...