Kill Bill: volumul 1 de Quentin Tarantino (Omagiu, parodie sau coşmar?)

Deşi este un excelent cunoscător al universului imaginii propus de a şaptea artă, regizorului Quentin Tarantino nu i se poate reproşa deloc absenţa simţului comercial. Al patrulea film al său, Kill Bill: volumul 1, are tot ce-i trebuie pentru ca spectatorii să revină la volumul doi, a doua parte a filmului a cărui premieră europeană este anunţată peste două-trei săptămîni. Personajul Bill din titlu este invizibil pe ecran (i se zăresc doar mîinile), victima numitului Bill nu-şi termină seria sîngeroaselor răzbunări, iar replica finală ("Ştie că fata ei trăieşte?") instaurează necesarul suspans pentru servirea cu inima împăcată şi a celei de a doua serii (sau volum...).

Subiectul pare, dar nu este deloc banal: în ziua nunţii o ucigaşă profesionistă este, alături de alaiul de rigoare, executată cu sînge rece la ordinul şefului ei, Bill (David Carradine). După patru ani de comă, Mireasa, denumită şi Mamba Neagră, componentă a unei echipe de ucigaşi profesionişti cu porecle de şerpi, evadează din spital. După ce scapă de un violator cam macabru (Michael Bowen), pune la cale o cruntă răzbunare sau, dacă vreţi, o dinamică şi colorată căutare a dreptăţii. Primele victime sunt Vernita Green (Vivica A. Fox) şi O-Ren Ishii (Lucy Liu), regina neîncoronată a clanurilor yakuza. Acesteia din urmă îi este dedicată o lungă secvenţă de aproape o jumătate de oră (cam excesiv), un sfîrşit pe măsură, după o cascadă de dueluri pe care Uma Thurman le susţine cu eleganţă şi hiperviolenţă pentru nimicirea bodyguarzilor de ambe sexe de la Casa Frunzelor Albastre.

Avem parte pînă aici de un sofisticat amalgam de genuri, stiluri şi registre, de la western spaghetti la animaţie dură niponă, la filmele cu lupte kung fu, cu samurai sau din genurile wu xia pan ori chambarra (filme de capă şi spadă de origine chineză şi japoneză). Obiectele fetiş sau melodiile fetiş cult nu sunt uitate şi-l reauzim pe Gheorghe Zamfir sau o vedem pe Uma Thurman pregătită pentru bătălie îmbrăcată într-o salopetă galbenă cu dungi negre (ultimul costum purtat de Bruce Lee înainte de a muri pe platouri în ultimul său film, neterminat). Un capitol aparte este dedicat portretului unui ataşat artizan al săbiilor de luptă japoneze, Hattori Hanzo (jucat de Sonny Chiba), portret ce se detaşează prin căldură de amalgamul de fantasme etalat cu generozitate de Tarantino pentru a omagia universul ce l-a format.

Regizorul stilizează acţiunea, conferindu-i irealitate şi nebunie, alternînd registre şi stiluri adecvate scenelor paroxistice ţesute pe canavaua nu totdeauna bine controlată ca echilibru şi proporţie (duelul multiplu de la Casa Frunzelor Albastre). Provocatoare şi incitantă, imaginea şterge inabilităţile de construcţie, racordurile forţate de stiluri, păstrînd totuşi (doar uneori) o poezie autentică, un umor feroce care se întrevede în spatele locurilor şi personajelor comune.

Supereroina lui Tarantino (şi muza lui, fiind şi colaboratoare la scenariu), Uma Thurman, s-a pregătit cu conştiinciozitate pentru un rol epuizant (doar lupta finală a durat peste 8 săptămîni de filmare) şi rezultatele se văd cu claritate (cineastul refuzînd dublurile, trucajele facile sau efectele numerice, cinste lui...).

Sfîrşitul teribilei poveşti îl vom afla în Kill Bill: volumul 2 (pentru prima serie s-au cheltuit doar 1.700 de litri de sînge), film nerecomandabil persoanelor cu inima slabă.

Omagiu adus lumii filmului care l-a format pe regizorul Quentin Tarantino, manifest original de cinefilie globalizantă, antologie parodică, Kill Bill: volumul 1 demonstrează virtuţile unui omagiu incontestabil adus artei cu numărul şapte. E drept că acest omagiu conţine cam prea multă hemoglobină.