Cruella DeBill - Kill Bill - Vol. 1

Noul film al lui Quentin Tarantino are două idei principale. Ideea numărul unu este că sîngele nu vrea cu nici un chip să circule disciplinat înăuntrul corpului omenesc sau, Doamne fereşte!, să irige creierul; el vrea să zburde pe-afară, să se urce pe pereţi, să decoreze camerele. Ideea numărul doi este că ideea numărul unu este teribil de amuzantă; practic auzi chicotitul autorului la fiecare decapitare. În ceea ce mă priveşte, la prima decapitare eram dispus să rîd alături de el, dar veselia mi se domolise considerabil la cea de-a patruzeci şi şaptea. Din doua una: ori nu sînt eu în stare să apreciez diferenţa subtilă dintre un gag în care sîngele sare pentru a saluta despărţirea trunchiului de cap şi un gag în care sîngele sare pentru a saluta despărţirea trunchiului de braţ; ori a apărut o uşoară monotonie în joaca lui Tarantino. Pentru că, bineînţeles, Tarantino se joacă de-a filmul de arte marţiale. Şi, pentru unii spectatori, faptul că el se joacă e de-ajuns.

Mai amuzant decît Kill Bill este spectacolul admiratorilor săi dîndu-se de ceasul morţii ca să convingă şi, uneori, să se convingă că filmul merită văzut. Îmi place în mod deosebit precizarea criticului Valerian Sava că n-avem de-a face cu o parodie - "parodia fiind catalogată şi de Pintilie, în Bricabrac, ca o specie minoră" - sau că "ar trebui să dăm alt nume parodiei". O idee excelentă. Ce ziceţi de "prostie"? Kill Bill începe cu o muzică prost înregistrată, peste un generic în engleză şi japoneză, pe o peliculă zgîriată - prezentare standard pentru un film de arte marţiale din jurul anului 1975. Este povestea unei mirese (Uma Thurman) care, din motive inexplicabile, a uitat să invite la nuntă Trupa de Asasinat Vipera Mortală, ai cărei membri s-au prezentat oricum şi au petrecut puţin cam zgomotos; ca să recupereze, mireasa a stat cîţiva ani în comă (ca Steven Seagal în opera sa de tinereţe, de unde rezultă că e ceva obişnuit în lumea bună), iar acum umblă prin lume cu o sabie de samurai şi gînduri de răzbunare. Deci în ce specie "majoră" se încadrează Kill Bill? Dacă vreţi, încercaţi să-l băgaţi la "tragedie", dar aveţi grijă să nu vă bage el undeva, după ce v-a tras o sabie peste mînă: filmul ăsta nu ştie prea multe.

O bună parte din ce ştie despre viaţă, Tarantino a învăţat într-un magazin de casete video, iar o parte din ce a învăţat acolo, a învăţat din filme atît de bune încît nici nu s-au mai încurcat cu spectatorii normali şi s-au dus direct la videomani. În principiu n-am nimic cu asta: şi plămînii lui Sergio Leone (pe care Kill Bill îl invocă muzical) erau mai obişnuiţi cu aerul cinematografului decît cu aerul străzii; dar Leone a crescut de la un film la altul şi, folosindu-se de cultura sa cinematografică (western-uri, filme cu gangsteri), a creat ceva nou - visul neamerican despre naşterea Americii. Tarantino e atît de fericit că-şi poate etala vasta cultură, că poate ţine o prelegere ironică, dar entuziastă, despre filmele debile care l-au marcat, că-şi poate face, în joacă, propriul film debil, încît nu mai creează nimic. Prea multă cultură strică: prelegerea e alcătuită aproape numai din citate. De la un punct încolo, jocul constă în repetarea aceleaşi faze - aia cu sîngele, de care Tarantino nu se mai satură; e lipsit de imaginaţie şi de farmec.

Într-un fel, Valerian Sava are dreptate: Kill Bill nu e o parodie, e filmul unui fetişist căruia i s-a pus pata pe pata de sînge. Uneori pare un studiu al ieşirii sîngelui în natură, înrudit mai degrabă cu supele lui Andy Warhol decît cu violenţa filmelor de arte marţiale. Dar nu e nici asta: Tarantino nu ne face să reexaminăm sîngele vărsat, e prea ocupat să se hlizească la el. Spectatorii care-l laudă că a inclus în film un fragment de manga (animaţie japoneză violentă şi pornografică) uită să explice cum se îmbogăţeşte filmul de pe urma lui, de ce devine mai bun; faptul că au aceleaşi referinţe ca Tarantino e suficient ca să-i satisfacă. E o satisfacţie extraestetică, dar n-am nici o problemă cu ea. Alţi spectatori, care nu s-ar duce la un film bun de acţiune, se duc la acesta şi se autoconving că e bun: ştiu că Tarantino e cool şi nu vor să rămînă în urmă. Cu asta am o problemă: problema e că se numeşte snobism, iar problema cu snobismul e că se mai numeşte şi nesinceritate.