Kill Bill e deja mort

Titlu original: Kill Bill
Gen: thriller, comedie neagră
Regia şi scenariul: Quentin Tarantino
Studiourile: Miramax Films Intl.
Durată: 101 minute
Cota mea: 5.5 din 10

Intriga: O ucigaşă plătită este ucisă împreună cu întreg alaiul nuntaş chiar în ziua măriţişului, pierzând şi copilul din pântece. După patru ani de comă, ocolită de doamna cu coasa, femeia furibundă jură răzbunare.

Comentarii

Încă de la început, pe genericul lui Kill Bill scrie: "al patrulea film al lui Quentin Tarantino". Tarantino probabil a simţit nevoia să specifice că nefericiţii din sală urmează să privească un film comis de el însuşi, deşi asta are chiar zero efect, atâta timp cât tot simţi nevoia să te ciupeşti în timpul proiecţiei şi să-ţi zici: "e de Tarantino, trebuie să fie de Tarantino!".

Da, e de Tarantino, dar e de nerecunoscut. N-are nimic în comun cu Reservoir Dogs, un extraordinar thiller de debut realizat în cea mai mare parte într-un singur decor, sau cu cel mai şocant/ influent/ original film al anilor '90, Pulp Fiction, prin care genul "tarantinesc" s-a autodefinit. Nu este vorba că, din punct de vedere stilistic, Tarantino, se dovedeşte nul, întrucât chiar şi absenţa stilului poate fi un stil! (iar Tarantino face eforturi în acest sens - intercalează scene de animaţie şi scene alb-negru în peliculă, ambele într-un talmeş-balmeş de nedescris). Nu este vorba nici că "bad boy"-ul Hollywood-ului nu reuşeşte nici o clipă să adopte o tonalitate fermă: parodiacă, ori de ultim omagiu (faţă de cinematografia niponă), ori cât se poate de serioasă (în tot cazul, orice fan, condiţionat sau nu, al lui Tarantino recunoaşte că asta nu i se potriveşte câtuşi de puţin). Şi nu este vorba nici măcar că acţiunea lui Kill Bill, aşa cum este ea concepută, loveşte cu măciuca în întreg conceptul de "acţiune", fiind mai mult un fel de amânare infinită până la un "to be continued" mai iritant (dar nici pe departe la fel de aţâţător) ca al lui Matrix Reloaded. Treaba cea mai dureroasă este că trece pe lângă tot ceea ce până acum era clasificat drept "gen tarantinesc", genul cel mai personal şi mai maniacal-copilăros într-un sens fascinant al terenului cinematografiei ultimilor 10 ani.

Uma Thurman, bomba cu neuroni a acestei glume cinematografice şi David Carradine (genial într-un rol ascuns în umbră!) fac cu greu cele 101 minute mai suportabile, dar la finele lor tot îţi rămâne aceeaşi senzaţie că ai admirat o bucată de stofă cufundată într-un pahar cu vitriol. Se spunea despre precedentul Tarantino, drama poliţistă Jackie Brown, că este lipsită de stilul "tarantinesc", deşi, comparativ cu Kill Bill, este incomparabil mai atinsă de tuşa lui Tarantino.

Nu sunt fan (nici măcar cunoscător) al cinematografiei nipone, dar pur şi simplu, cu tot respectul, n-am prins mişcarea...