Mamma Mia! - filmul

Montat până acum în opt limbi, jucat în 170 de oraşe şi văzut de 30 de milioane de spectatori, inclusiv de cei de pe Broadway, musicalul Mamma Mia!, inspirat de muzica trupei ABBA, ajunge, inevitabil, şi pe marile ecrane. Faptul că nu revarsă prea multă bucurie asupra noastră - cum ar dori reclamele -, e cauzat de faptul că e realizat nu de un regizor de film, ci de unul de teatru şi operă (chiar respectat) - Phyllida Lloyd.

Din această pricină, actorii joacă cu două octave mai sus decât cum ar trebui să joace nişte actori de cinema, aplecându-se periculos spre caricatură. Cel mai prost pică Julie Walters, care aproape că-şi distruge personajul din pricina indicaţiilor de regie. Şi ce actriţă nemaipomenită e!

Meryl Streep are mai mult noroc, poate pentru că are mai mult instinct, dar şi pentru că personajul ei este mai amplu. Dar şi ea are momentele ei de dezolare.

Dar ce "zugrăveşte" Phyllida Lloyd? O poveste comică şi romantică, petrecută în decorul albastru al unei insule greceşti, unde fiica unei englezoaice singure se pregăteşte de nuntă şi-i invită pe ascuns pe cei trei potenţiali taţi la ceremonie, sperând să afle în sfârşit care îi e adevăratul genitor.

Fireşte, fiecare din cei trei bărbaţi va sfârşi prin a crede că el e tatăl, iar finalul va fi, cum altfel, fericit pentru toată lumea.

Melodiile cele mai succes ale trupei ABBA, interpretate chiar de actori, condimentează momentele, ilustrând à la lettre fiecare capitol (printre coproducători nu se numără doar Tom Hanks şi soţia sa, Rita Wilson, dar şi cei doi membri bărbaţi ai trupei ABBA, Benny Andersson şi Björn Ulvaeus).

Cooptând actori foarte cunoscuţi - Meryl Streep, Pierce Brosnan, Colin Firth, Stellan Skarsgard -, regizoarea trage o carte bună. Meryl Streep e în stare să joace şi o masă - spuneam zilele trecute discutând cu o prietenă, dar după ce am văzut-o azi, parcă m-aş mai gândi.

În mod cert, nu prea are voce, şi s-o pui să cânte The Winner Takes It All, başca s-o mai pui şi să ţopăie în pat ca o adolescentă, înseamnă ori că nu ştii ce să-i ceri, ori că vrei s-o laşi să se facă de minune.

Când stă să înceapă refrenul lui The Winner Takes It All, care e oricum dificil, şi Meryl Streep îşi frământă voalul în faţa lui Pierce Brosnan, aproape că ţi se strânge inima de teamă că ar putea s-o ia pe arătură. E o înregistrare, sigur cea mai bună, dar tot sună aproape penibil. Meryl Streep e o actriţă fantastică şi are multe momente bune în film, dar şi câteva în care n-avea ce căuta.

Cel mai reuşit lucru în acest musical rămâne coregrafia. Uitaţi-vă printre figuranţi după o localnică în vârstă, cu batic şi care face playback plină de fericire. E de departe cea mai simpatică figură din întreg filmul!

Mamma Mia! merită văzut şi pentru că îţi face poftă de toate melodiile trupei ABBA, şi pentru că îţi face în general poftă de dans. Bucuria începe într-adevăr să se reverse (sic) în unele momente muzical-coregrafice, foarte bine gândite şi îndelung exersate, dar în pasajele vorbite bucuria nu se mai revarsă şi e de multe ori greu să treci peste felul teatral, exagerat în care sunt puşi actorii să joace.

Imaginea lui Haris Zambarloukos decupează frumuseţea pitorescă a Greciei în cadre mai puţin obişnuite, încercând să iasă din decorul de carte poştală. Filmul te trimite fără să vrei cu gândul la Across the Universe / Un cântec străbate lumea, dar - chiar dacă diferit ca intenţie -, e departe de ce făcea Julie Taymor cu muzica trupei Beatles.


Mamma Mia!
regia Phyllida Lloyd,
scenariul Catherine Johnson,
muzica Benny Andersson, Björn Ulvaeus,
cu: Meryl Streep, Pierce Brosnan, Colin Firth, Stellan Skarsgard, Julie Walters, Rachel McDowall, Amanda Seyfried.