Cârpă vândută drept hermelină sintetică - The X Files: I Want to Believe

Nu vă lăsaţi amăgiţi: "Aiuantubîliv"-iu' din titlu e pus la trozneală - nimeni nu vrea să crează n'ica-n povestea asta (care mai bântuie prin lume şi cu subtitlul Regeneration, deşi lulu regenerare). Mi-aş prezenta scuzele pentru "spoiling", dar nu merită efortul - la sfârşit, când descoperim marele misteru' lu' peşte, rămânem cu ochii înfipţi în ecran, întrebându-ne buimaci: "Aşa, şi...?" Şi nimic; o platitudine fâsâită, a cărei divulgare prealabilă costă oricum mai puţin decât efortul downloadării de pe torrente - că de bilet, ce să mai vorbim!

Acum zece ani, Collins fiind încă în generală, m-am întâmplat într-un cinematograf unde rula prealabila muvificare a seriăluţului - cu diareea aia cu sânge care şedea chitită încă din preistorie într-o groapă din Texas şi se lua de om, ca să prepare pogorârea inveidărşilor din autăr speis. Deşi pe-atunci nu scriam regulat analize de film, a trebuit să şterg puţin pe jos cu cârpa aia vândută drept hermelină (fie şi sintetică), într-un articol publicat, finalmente, de Almanahul Anticipaţia. Ei bine, acea parodie cineclubistă ca la căminul de aurolaci cu aspiraţii înalte era de-a dreptul Thomas Ince, Kuleşov, Von Stroheim, pe lângă frecţia de-acum. Acolo, cel puţin, tot era o oareşicare miză, oricât de năroadă - pe când aici... Ce-aş spolia, păcatele mele, dacă v-aş spune că marea taină e traficul ilegal de organe? Da - nişte nemernici de ruşi au venit în Lumea Nouă (că, de, acolo la ei, în Siberia, e domnia domniilor legii, nu ca-n Se.U.A., unde-i sat fără câini - logic!) şi, undeva-ntr-un sătuc de provincie, au deschis o clinică pentru transplanturi ilicite, într-o şură din fundul unei curţi. Şi... Ah, aici e-aici! Nu sunt simple transplanturi, ci unele aşa, mai 'oaţe - adică fac rocăzi între capete şi trupuri. De pildă, un stricat de transsexual vrea fizic de muiere, aşa că se pregătesc să-l scurteze de-un... trup, spre a i-l înlocui cu-al unei Mimi. Noroc că vin Sculder şi Mully (sau viceversa), îi buşesc de toţi pereţii şi-ntr-un final dau de-a dura pe jos capul încă viu al stricatului (la propriu), într-o miuţă de bambilici pe zăpadă.

Nu vă faceţi iluzii - caracterul fantasmagoric al chestiei nu ridică povestea cu nimic, e pus doar de-amoru' artei. Dacă se transplantau pur şi simplu rinichi, corduri şi fudulii, tot aia ar fi fost. În schimb, ca să ajungem aici, a trebuit să ne târâm una sută patru minute prin nămeţi, fugărind un răspopit pedofil care-i medium şi, când l-apucă, pune radaru' pe câte-un braţ sau cotonog de victimă, retezat şi pierdut prin pustietăţuri. Nici pedofilia respectivului clarvăzător nu schimbă cu nimic datele problemei, şi nici auto-da-fé-ul autocastrării lui încă din tinereţe - sunt puse doar ca să nu se piardă personaju-n banalitate. Iar faptul că găseşte cele ambulacre folosindu-şi E.S.P.-u' are fix tot atâta efect ca dacă le căuta poliţia cu nişte cuţi ortodocşi şi cinstiţi.

Conştient, poate (deşi nu sper şi nu am teamă), de cretinătatea acestui text (semnat Frank Spotnitz şi Chris Carter), cel de-al doilea dintre scenarişti, care s-a-nfipt şi la regie, decupează totul într-un stil hiper-isteric, la fel de potrivit pe genul investigaţiilor paranormale şi/sau S.F. ca turbanul lui Bin Laden pe capul lui Benedict al XVI-lea (sau, mă rog... precum capul stricatului ăluia pe trupul lui Mimi), încercând zadarnic să umple lipsa de substanţă cu mişcări de cameră bramburite, tăieturi de montaj haotice şi, în general, bubuituri şi zbierete de soundtrack oriunde crede el că se întâmplă ceva. Şi ca să fie totul clar, treaba asta începe chiar de la... început: un montaj alternativ între cum e atacată una şi cum, peste câteva zile, găsesc ăia un extras din trupul nefericitei, într-o poiană ninsă. De ce montaj alternativ? Fiindcă, deşi avea la dispoziţie atât o crimă, cât şi găsirea unui membru smuls, nu l-a dus mintea să construiască kickstart-ul altfel decât prin făcătură.

Evident, eroina şi eroinul rămân două personaje de carton, cum îi ştim, cu aceleaşi fixuri şi idiosincrazii mecanice - de pildă, la început Mulder se dă ofuscat, şi are o jenă, aşa că Scully vine la el cu roaga, şi el nu, că câr, că mâr... evident, peste un minut acceptă, "doar cu o singură condiţie" - pe care uită s-o spună, ca mine când eram mic, şi la fel îi răspundeam lu' mama când îmi cerea să fac câte ceva: auzisem expresia şi o repetam mecanic; tot aşa şi aici, aproape o oră jumate - numai că ei n-au trei-patru anişori. Aia e...

(August, 2008
Geneva, Bucureşti)